Flori în drumul verii

Ca multe alte flori, idei şi lucruri frumoase, laleaua a venit la noi din grădinile Orientului.

Legenda spune că varietatea ei sălbatică ar fi răsărit pe cîmpiile Persiei... dintr-o picătură de sînge. A unui îndrăgostit, desigur!

Deja pe vremea marelui mogul Zahir ud-Din Muhamad, zis Tigrul, adică pe la 1530 s-ar fi putut număra mai mult de 30 de specii cultivate. În vremea lui Suleiman Magnificul, seraiul marelui sultan era cunoscut drept Palat al Lalelelor şi al Lacrimilor. De la pictură, la florile reale şi de la emblemele curţii, la podoabele frumoaselor cadîne, lalele erau regine ale curţii. Domnia lui Ahmed al III-lea a fost numită Era Lalelelor, într-atît de îndrăgite, preţuite şi valoroase erau frumoasele flori la Înalta Curte.

Veriga de legătură cu Europa pare să fi fost Charles de l’Ecluse, unul dintre marii învăţaţi ai epocii, prefectul grădinii medicale imperiale din Viena Împăratului Maximilian al II-lea şi creatorul marii grădini botanice de la Leiden, unde era profesor pe la 1580. Se pare că primii bulbi i-au fost trimişi, la Viena, de însuşi ambasadorul Sfîntului Imperiu Roman, Ogier Ghislain de Busbecq. Cert este că de numele şi de activitatea lui se leagă începuturile culturii sistematice a lalelelor în Ţările de Jos. La faima şi interesul pentru frumoasele flori au contribuit cu siguranţă şi legăturile Veneţiei cu Înalta Poartă, astfel că, pe la 1610, frumoasele doamne ale curţiilor europene obişnuiau deja să-şi prindă-ncingători lalele.

Efectul acestor frumuseţi asupra societăţii vremii nu s-a rezumat, însă, la estetică şi vestimentaţie.

Într-un mod bizar, poate pentru acele vremuri, dar cît se poate de familiar pentru noi, goana după cîştigul uşor pe seama speculei, s-a năpustit asupra bulbilor de lalea. Mirajul unor specii cît mai rare şi mai diferite a declanşat primul mare crah din istoria economiei moderne: celebra criză a lalelelor!

Ca să vă faceţi o idee despre enormitatea fenomenului, am să vă spun doar că un olandez, desigur înstărit, nu s-a dat înapoi să plătească pentru un singur bulb din varietatea numită a Vice-Regelui următoarele bunuri, aflate în posesia lui: 36 buşeli de ovăz, 72 de orez, patru boi de jug, 12 oi, un pat mare, haine de trebuinţă în gospodărie şi o cupă de argint, valorînd în total 2500 de florini. În vîrful de speculaţie, pentru un sigur bulb din varietatea Semper Augustus, o floare alb cu roşu aprins, s-au plătit nu mai puţin de 10.000 de guldeni, adică echivalentul unei case de primă mînă în frumosul oraş Amsterndam. Asta, în timp ce maestrul Rembrand, el însuşi pierzător la loteria bulbilor de lalele, se spune, a primit pentru faimosul tablou Rondul de Noapte, doar 1600 de guldeni.

Jan Breugel cel Tînăr ne-a lăsat o satiră pictată a întîmplărilor epocii, în care nişte maimuţe se ocupă de plantarea, recoltarea şi vinderea lalelelor, numărîndu-şi banii cîştigaţi din onerosul comerţ, trecînd prin tribunalele pentru datornici şi sfîrşind mizerabil în cimitirul săracilor. Noroc că florile sunt cumva mai înţelepte decît oamenii şi lalele au supravieţuit crizei, întorcîndu-se, în Orient şi în Occident, la rolul şi menirea lor, acelea de miracole ale frumuseţii şi surse de încîntare pentru oameni.

Pe la 1700, şeicul Mohamed Lalizare, cultivator autorizat al lalelelor, era în posesia a nu mai puţin de 1323 de varietăţi. Tot cam pe atunci au apărut şi primele festivaluri ale lalelelor, un obicei ce va fi reinventat de europeni şi ţinut în viaţă pînă în zilele noastre. Obsesia varietăţilor rare de lalele a rămas însă vie, iar ca probă avem mărturia literară a lui Alexandre Dumas, din romanul de capă şi spadă " Laleaua Neagră".

Datorită vieţii sale aventuroase, laleaua include în simbolistica ei, desigur, pe nedrept, efemerul modei, vanitatea şi, într-o anumită măsură, perisabilitatea, inexorabilul efect de degradare care însoţeşte trecerea timpului. Să-i lăsăm însă pe paseişti cu melancoliile lor şi, înainte de a-mi lua rămas bun să vă mai spun doar că arta culinară nu s-a dat înapoi de a încerca virtuţile petalelor de lalea. Proaspete şi tinere, ele sunt adăugate, uneori în salate şi alte feluri de antreuri, mai mult ca ornament, la mese în care excesele nu se opresc la graniţele şi aşa fragile ale artei culinare.

Audio