De la Prometeu la...Pot-au-feu

Grădina miraculoasă a gusturilor, în care noi, oamenii, petrecem o parte - nu tocmai neglijabilă- din viață, n-ar fi atât de bogată, dacă în mijlocul ei nu s-ar păstra un element, cu care suntem atât de obişnuiţi, încât nici nu-l mai băgăm în seamă: Focul.

Cu siguranţă, nu este o întâmplare că toate culturile lumii au păstrat povestea care ne spune cum am ajuns noi ,oamenii, să-l putem folosi. În cele mai multe cazuri, este vorba despre un dar, adus din lumea zeilor în cea a pământenilor.

Prometeu nu este câtuşi de puţin un personaj singular.

În Columbia, el se numeşte Caracho şi a primit darul focului de la o bufniţă.

În tradiţia băştinaşilor amerindieni lenape, corbul curcubeu a fost solul pe care animalele l-au trimis în ceruri, pentru a primi focul şi a le scăpa astfel de frigul ce ameninţa să le distrugă fără milă. Călătoria de întoarcere, cu focul în cioc, n-a rămas fără urmări neplăcute: penele cele colorate au ars. Corbii de azi au o culoare negru-tuciuriu, iar glasul le este răguşit de la fumul cel gros ce le-a umplut nările.

Aztecii îl venerau pe zeul Xiuhtecuhtli, care le dăruise focul şi în cinstea căruia, în templu, era menţinut permanent un foc aprins.

Tradiţia focului mereu aprins se păstrează până astăzi în toate marile religii ale lumii, sub forma candelei sau a lumânărilor aprinse. În casa omului, fie că era vorba despre o peşteră, de un bordei sau chiar de un palat, prezenţa unui foc viu a purtat mereu atât o valenţă simbolic-spirituală, cât şi pe cea practică, legată de cele două daruri ale focului: lumina şi căldura.

Şi uite aşa, încet dar sigur, ajungem la tema noastră de astăzi: oala sau ceaunul cu fiertura ce nu se ia niciodată de pe foc - un obicei care face o punte sigură, deşi nu tocmai uşor de ghicit, între noi şi toate generaţiile care au trăit pe Pământ, de la începutul civilizaţiei focului şi până astăzi.

(Audio:Ascultați întreaga poveste )