Ţăranul român în perioada interbelică

Ţăranul român care a trăit în perioada interbelică a fost departe de clişeele care au circulat după 1989 în România.

Este o concluzie a unei majorităţi a istoricilor care a consacrat pagini întinse de cercetare şi documentare.

Cel puţin două probleme nerezolvate au grevat viaţa de cele mai multe ori simplă a ţăranului sau lucrătorului agricol : lipsa unei suprafeţe de pământ îndestulătoare pentru a face profitabilă această profesie şi educaţia sa.

Foto: car ţărănesc

Fie că vorbim de alfabetizare, fie că vorbim de cunoştinţe profesionale. Mai mult de jumatate din populaţia României se găsea în postura de neştiutoare de carte. Progrese însemnate s-au făcut abia după sfârşitul războiului şi în următorii 10-15 ani de la încheierea acestuia.

Foto: copii jucându-se pe uliţele inundate. Credit: Iosif Berman

Starea de igienă, sănătate şi alimentaţie a ţăranului a cunoscut în perioada interbelică o reală îmbunătăţire faţă de începutul secolului, însă a fost de departe cea mai slabă în comparaţie cu vecinii săi sau cu unele ţări din Europa Centrală.

La acestea se mai adaugă, lipsa mijloacelor financiare pentru investiţii, lipsa mijloacelor de producţie medie. Ţăranul din perioada interbelică în situaţia când deţinea în proprietate de la 2-3 la 10-12 hectare de teren arabil le lucra în general cu ajutorul plugului de fier sau lemn, în unele locuri, cu boi sau cai în funcţie de starea economică în care se găsea. Alte utilaje agricole apăreau rar în curtea unei gospodării medii.

Foto: ţărani la lucrul câmpului

Chiar dacă marile moşii fuseseră expropiate prin legea agrară din 1921, ţăranii foarte săraci încheiau pe mai departe tocmeli cu proprietarii de pământuri în schimbul cărora prestarea muncii în natură a fost o monedă de schimb.

Preţurile produselor agricole au fost relativ constante şi mici în comparaţie cu produsele industriale de care şi o gospodărie ţărănească avea nevoie pentru a supravieţui.

România a pierdut în perioada interbelică întâietatea de ţară mare exportatoare de cereale în dauna altor ţări cu suprafeţe agricole apreciabile: SUA, Canada, Argentina. Criza economică a dus la prăbuşirea preţurilor agricole, pierderea medie s-a situat la 50 la sută.

Faptul că preţurile produselor agricole a fost sub cele ale produselor industriale a creat un avantaj pentru orăşeanul cu venituri medii şi mari, cheltuielile pentru coşniţă fiind modice şi producând o abundenţă pe piaţa internă.

Foto: ţărani români la mânăstirea Nicula (1874), jud. Cluj

Practic necesarul de consum al populaţiei României interbelice a fost asigurat de această uriaşă populaţie agricolă - 78 la sută din totalul înregistrat la recensământul din anul 1930.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 5 octombrie 2015:

Factorul numeric în lipsa unor mijloace tehnice adecvate constiuuia un avantaj, mai multe braţe de muncă puteau lucra suprafeţe mai mari, însă creştea consumul intern.

Copiii de ţărani din această perioadă aveau prea puţine şanse să depăşească cursul primar, o şcolarizare mediocră putea fi asigurată în special băieţilor, fetele urmând acelaşi traseu ca şi mamele lor: munca în gospodărie, naşteri multiple şi chivernisirea avuţiei.

Foto: femeie, ţărancă în gospodărie.Credit: Alexandru Bellu.(http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/)

Statul român a făcut eforturi financiare pentru a-i ajuta pe ţărani să traverseze criza economică din 1929-1933, însă nu se poate spune că ajutorul a fost pentru toţi. În timpul crizei nu de puţine ori, ţărani intraţi în faliment luau calea oraşelor pentru activităţi necalificate, însă cel puţin asiguratoare subzistenţei.

Reforma agrară din 1921 a produs o reparaţie materială şi morală ţăranilor care în proporţie de 80 la sută au susţinut pe front efortul de război al României. Odată întorşi acasă, tot ei - cei care supravieţuiseră - au susţinut efortul României de dezvoltare, de creştere al produsului intern brut pe fondul unei industrii în devenire.

Ţăranii au beneficiat şi de facilităţi fiscale sau de credit, însă abia după anii de criză şi în măsura în care se calificau cerinţelor. Chiar şi aşa, un progres însemnat tot a fost consemnat pentru ţăranii cu mai mult pământ şi posibilităţi financiare.

Foto: gospodărie din Giuleşti, Maramureş

O clasă de mijloc ţărănească reală nu s-a putut dezvolta în România interbelică, criza şi apoi războiul punând capăt unei emancipări necesare.

Obsesia ţăranului român din perioada interbelică se poate rezuma la deţinerea de suprafeţe mai mari de pământ şi la bani. În acestea găsea el, puterea sa socială.

În aceste împrejurări, mişcări mai ample cum a fost încercarea de participare asociativă pentru producţie agricolă sau sistemul cooperatist care funcţiona într-o variantă asemănătoare în celelalte state avansate ale Europei a rămas un deziderat sau cel mult un experiment pentru marii proprietari sau pentru fermele-model.

Atunci când proprietarul unor întinse suprafeţe de pământ nu-l abuza pe ţăran, o făcea statul prin sumedenia de impozite şi taxe percepute unei gospodării ţărăneşti.

Foto: femei, ţărance în gospodărie.Credit: Alexandru Bellu.(http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/)

Contribuţii editoriale : dl. prof. dr. Mircea Mihalache - Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti despre proprietăţile solurilor din România. Caz particular: cernoziomul. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : http://www.romania-

actualitati.ro/Categorii/istorica-55