Sevilla 39 – În umbra lui Helmuth

De la un punct încolo, aniversările capătă accente triste – de la Forban, acolo unde a început visul de a cuceri Cupa, a lipsit tocmai portarul Helmuth Duckadam. Blândul uriaș din poarta Stelei a încetat din viață iarna trecută, lăsându-ne recordul celor patru lovituri apărate contra Barcelonei, dar și amintirea unui om care te ruga să îi spui, simplu, ”Helmuth”.

Sunt oameni care trăiesc din plin gloria unei seri excepționale, după cum alții o duc precum o povară. Duckadam a aparținut mai degrabă celei de-a doua categorii: ”Dacă am un regret, este că nu am știut să ne bucurăm pentru acea victorie de la Sevilla. Cred că nu am realizat dimensiunea performanței”, spunea Helmuth, povestind cum a văzut în 2015, cu ocazia finalei Barcelona – Juventus, cum jucători de sute de milioane de euro tăiau câte o bucată din plasele porților, ca să aibă o amintire.

”Tricoul din finala de la Sevilla l-am făcut cadou armatorului grec Vardinoiannis care ne-a invitat la o vacanță de o săptămână în Creta. Iar mănușile le-am vândut ceva mai târziu, la o licitație. Nu am obținut cine știe ce sumă, dar au fost bani care mi-au folosit, la vremea aceea”.

O coincidență tristă a făcut ca Helmuth să părăsească această lume în același an în care am rămas și fără ”vocea de la Sevilla”, Teoharie Coca Cozma, care a comentat meciul la televiziunea națională.

”Am plecat la Sevilla în ziua meciului și ne-am întors imediat după loviturile de departajare. Nu am avut niciun hotel – am umblat toată ziua pe străzi, unde eram ca pe Ghencea, întrucât erau numai culori roșu și albastru, culorile Barcelonei, dar și ale Stelei. La un moment dat, am trecut pe la hotelul echipei, unde marele gazetar Ioan Chirilă mi-a șoptit că este posibil să joace și Iordănescu!”, a mărturisit cândva Coca Cozma, amintindu-și că la a doua lovitură de departajare, a rupt stiloul cu care scria, umplându-se de cerneală.

Autorul celebrei fraze ”Am câștigat Cupa, suntem finaliști!” a explicat mai târziu că, mergând cu Steaua peste tot, Forban, meciuri interne, etc, obsesia echipei era să joace finala, astfel că în tensiunea momentului, a rostit acele cuvinte ca un reflex.

”Sunt avantaje și dezavantaje, când spui asemenea fraze. Uite că, după ani, formula aceea a rămas ca o emblemă a comentariului de la Sevilla”, rostea comentatorul, glumind: ”Am un prieten bun care mereu îmi spune: când vine luna mai și sunt celebrările Stelei, scot și frigiderul din priză, să nu te mai aud strigând ”Am câștigat Cupa!”...”

La 39 de ani de la Sevilla, poate că nu a mai rămas nimic nespus despre finala Cupei Campionilor. Se mai pomenesc niște detalii, se mai corectează ceva din folclorul acelei seri, ok. Ne uităm unii la alții, precum Lăcătuș și Pițurcă aseară, la Forban, când rula pe ecrane fantasticul retur Internazionale – Barcelona 4-3, și ne întrebăm unde s-au dus anii aceștia, de când eram copii și goneam spre Otopeni, să primim o echipă de fotbal într-un București cenușiu ca orice oraș comunist.

”Finala de la Sevilla m-a consacrat ca jucător și simt că am fost respectat pe plan internațional, mai mult decât aici, acasă”, a spus odinioară Duckadam.

Chiar, unde s-a dus Helmuth?

Când televizoarele se vor aprinde diseară pentru returul PSG – Arsenal și se va cânta imnul Champions, să știe copiii de azi că a existat cândva o echipă mai tare decât toate clonele prezentului, căreia nu i l-a intonat nimeni.

De aceea, i-l vom cânta noi aici, în fiecare zi de 7 mai. Și celor rămași, și celor dispăruți, care au făcut din Steaua 86 – minunea inexplicabilă a fotbalului românesc.