Situaţia mineritului la 14 ani de la primele disponibilizări

Decizia concedierilor colective masive a fost luată de guvernul Convenţiei Democrate condus de Victor Ciorbea din considerente economice, mineritul fiind considerat atunci prea costisitor.

Cu bani de la Banca Mondială, care să le compenseze pierderea locului de muncă, minerii din Valea Jiului au fost invitaţi să se înscrie de bună voie în programul de disponibilizare, despre care nimeni nu ştia mai mult decât că îţi aduce dintr-o dată câteva milioane bune.

Din nefericire pentru mineri, efectele sociale ale concedierilor colective au fost minimalizate, mizându-se pe faptul că cei mai mulţi dintre foştii mineri se vor întoarce de unde au venit în anii 80, cu celebrele "acţiuni” de racolare a forţei de muncă necesare atunci în subteran.

Lipsiţi de informaţii cu privire la viitorul lor statut şi fără să ştie ce protecţie socială le oferă statul, minerii s-au aruncat cu capul înainte spre milioanele oferite de guvern.

Neobişnuiţi să posede atâţia bani dintr-o dată, oamenii au început, în marea majoritate, să cheltuie fără măsură.

Rata şomajului explodase deja la peste 50 la sută, iar excedentul de forţă de muncă nu a fost urmat de investiţii care să absoarbă miile de şomeri.

Amintirea siguranţei pe care le-o dădea locul de muncă i-a făcut pe disponibilizaţi să-şi dorească mai presus de orice întoarcerea la minerit.

Cum acest lucru era exclus, oamenii au început o lungă serie de proteste care au scos în stradă zilnic mii de oameni la Petroşani, Lupeni sau Petrila.

Ei cereau fie locuri de muncă plătite decent, fie reîncadrarea la fostele unităţi, însă nimeni nu ştia cum ar fi posibilă soluţionarea acestor revendicări.

Au urmat formele de protest extreme, care au culminat cu autoincendierile de la Lupeni sau cu greva foamei în care au intrat de bună voie foşti mineri din Petroşani şi Petrila, dar nici acestea nu au adus vreun rezultat, în afara ajutoarelor de urgenţă acordate celor care ţipau mai tare.

Între timp, guvernanţii îi trimiteau pe minerii Văii Jiului să culeagă fructe de pădure şi singura măsură luată – cu rezultate discutabile – a fost acordarea statutului de zonă devaforizată acestei zone, o altă premieră pentru România.

Reorganizarea mineritului s-a oprit la stadiul închiderii minelor, iar lipsa investiţiilor în acest sector afecta siguranţa muncii minerilor, lucru reflectat de accidentele colective de muncă din minele de aici.

Disponibilizările în cifre

Pentru lichidarea mineritului, considerat nerentabil din punct de vedere economic, guvernul a cheltuit sume impresionante, şi mulţi s-au întrebat – pe bună dreptate – dacă banii aceştia nu puteau fi utilizaţi înspre relansarea acestui sector de activitate.

Potrivit datelor oficiale, cei peste 60.000 de mineri disponibilizaţi în 1997 (cei mai mulţi din Valea Jiului şi Oltenia) au încasat plăţi compensatorii în valoare de aproape 853 de miliarde de lei, suma aceasta depăşind 2247 de miliarde în 1999, când, la nivel naţional, numărul celor concediaţi colectiv a depăşit 191.000 de persoane, aici intrând şi personal din alte domenii decât mineritul.

Potrivit responsabililor de atunci din ministerul muncii şi protecţiei sociale, banii au fost plătiţi din fondul pentru plata ajutorului de şomaj.

Centre de afaceri şi stimulente financiare

Încă de la primele concedieri colective, foştii mineri au fost încurajaţi să investească banii într-o afacere, şi de aceea, printr-un act normativ, firmele înfiinţate de disponibilizaţi erau scutite de impozit în primii doi ani.

În plus, Valea Jiului a fost declarată zonă defavorizată, cu un cadru legislativ care promitea o serie de facilităţi importante pentru cei care investeau aici, pornind de la reducerea impozitelor şi până la scutirea de taxe vamale pentru importul de utilaje şi echipamente.

Ca să poată coordona într-un fel "spiritul de iniţiativă” al disponibilizaţilor, guvernul a înfiinţat în 1997 Agenţia Naţională de Dezvoltare a Zonelor Miniere, care a oferit stimulente financiare pentru angajare şi instruire în valoare de 10 milioane de dolari, la nivelul tuturor zonelor afectate de restructurarea mineritului, mizându-se pe crearea unui număr de 10.000 de locuri de muncă.

Potrivit acestei instituţii, până în 2005 fuseseră angajate peste 6.500 de persoane cu ajutorul acestor stimulente financiare oferite angajatorilor, care primeau 960 de dolari pe an pentru fiecare angajat recrutat din rândul disponibilizaţilor.

Proiectele dezvoltate în zonele miniere au mai cuprins şi programe destinate întreprinzătorilor.

În Valea Jiului, acestea au mers de la consiliere şi consultanţă în vederea începerii unei activităţi, până la creditare şi centre de afaceri.

Până în 2005 au fost construite zece asemenea centre în ţară, dintre care unul la Petroşani, şi s-au încheiat contracte de microcredite în valoare de aproape 4,5 milioane de dolari cu un număr de 2081 de firme.

Marea majoritate a activităţilor începute de foştii mineri nu au avut succes, cele mai multe încetându-şi activitatea după ce nu mai erau asistate la centrul de afaceri, unde primeau spaţiu pentru chirie modică, servicii juridice şi de contabilitate, precum şi alte facilităţi.

Disponibilizările continuă

Concedierile colective au continuat să fie parte a programului de restructurare pentru Compania Naţională a Huilei, în cei 14 ani care au trecut de la primele disponibilizări fiind angajaţi doar 60 de mineri, în timp ce disponibilizările au împuţinat efectivele până la aproape 8000 de angajaţi câţi vor mai rămâne din 1 octombrie, când încă 900 de persoane vor rămâne fără un loc de muncă.

Singura diferenţă notabilă între minerii concediaţi în prezent şi cei din 1997 e că cei de acum ştiu la ce să se aştepte şi nu se mai bazează doar pe ajutorul statului.

Administraţia Companiei a dat asigurări că reducerile de personal vor continua şi în anii următori, aceasta fiind singura modalitate de reducere a cheltuielilor.

În plus, trei exploatări miniere – Petrila, Uricani şi Paroşeni – au intrat din luna august în procesul de conservare, separarea activelor viabile de cele neperformante fiind o măsură esenţială pentru înfiinţarea viitorului complex energetic hunedorean, care va uni mineritul cu termocentralele de la Mintia şi Paroşeni.