Semnul labirintului (II)

De la mozaicurile romane la labirinturile bisericeşti

Misteriosul şi străvechiul semn al labirintului, gravat de mii de ani pe stânci, în peşteri, pe malul râurilor, pe tăbliţe sau pe monede, în toată Europa şi Asia Mică, apare pe pardoseala sau pe faţada catedralelor creştine şi în manuscrisele medievale mănăstireşti.

Templarii, adică constructorii de biserici, şi călugării-miniatrişti din primele secole creştine l-au împrumutat din…mozaicurile vilelelor romane.

Mozaicuri ca acestea:

Labirint cu turnuri şi zid de incintă, în centru cu minotauromahia - imagine simbolică a Troiei – patria legendară a romanilor (vilă romană din sec. I d.Hr., Cremona).

Mozaic roman de la jumătatea sec. al II-lea d. Hr. În centru se află doar bustul Minotaurului (Museu Monográfico de Conímbriga, Portugalia)

Mozaic roman din Sparta, 250 d. Hr. În centru: Dionisos şi un închinător

Labirintul din Casa lui Tezeu, Pafos, Cipru, sf. sec. al III-lea d. Hr. - vila proconsulului roman din Cipru, cea mai mare şi cea mai somptuoasă din Pafos-ul roman, cu mai mult de 100 de camere.
În centru: Tezeu răpunând Minotaurul, bătrânul Labirint, Ariadna şi … Creta.

Acestea erau modelele cele mai populare în primele secole creştine.

De ce le-au imitat arhitecţii şi scribii din mănăstiri ?
Erau oameni ai cărţilor şi cunoşteau adevărul despre Labirintul lui Minos, anume că fusese un Templu al iniţierilor.
Și, cum tradiţia Misteriilor antice nu s-a stins, ci s-a topit în Misteriile creştine, unii cărturarii creştini au adoptat Labirintul şi l-au adus în Biserică.
Unde avea să le reamintească credincioşilor că scopul vieţii este transfigurarea/ îndumnezeirea, sau adevărata… Mare Operă – cum o numeau alchimiştii din conventuri.

Unii au păstrat minotauromahia pentru că servea predicii: Tezeu, şi el coborâse în Labirint ca să omoare Minotaurul, aşa cum Iisus Hristos S-a coborât în lume, un labirint mai mare, şi a biruit Diavolul.

Alţii, însă, au înlocuit-o cu alte simboluri.
De pildă cu un… careu cu litere, unde se poate citi pe verticală şi pe orizontală SANCTA ECCLESIA. Este vorba despre cel mai vechi labirint creştin cunoscut, cel aflat în Biserica San Reparatus din Orléansville, Algeria (sec. IV).

Sau, cu Domnul Iisus Hristos Pantocrator/Atotţiitorul, în Biserica San Francesco din Alatri, Italia.

Acesta este unicul labirint din lume în centrul căruia se află Iisus Hristos.

Este o frescă (datată între 1300 şi 1420 şi restaurată anul acesta, 2012), descoperită întâmplător în 1997 într-o galerie aproape ascunsă din capela Sfântului Francisc.
Iisus Hristos Pantocrator cu Evanghelia închisă permite şi o datare aproximativă: ea a apărut în iconografia creştină în secolul al VII-lea, până atunci fiind cunoscute doar icoanele cu Hristos ţinând în mâna stângă Evanghelia deschisă.

Mâna dreaptă a lui Iisus binecuvântează dar, în acelaşi timp, aşteaptă să tragă/să scoată din labirint pe oricine doreşte cu adevărat să iasă.

Interpretarea e susţinută de inscripţia unui labirint, astăzi pierdut, din Biserica San Savino din Piacenza, Italia:

Hunc mundum TYpice laberinthus denotat iste
intranti largus, redeunti set nimis artus
sic mundo captus, viciorum mole gravatus
vix valet ad vite doctrinam quisque redirE

„Labirintul (pe care-l vedeţi aici) ne arată simbolic lumea asta, aşa cum este ea, largă pentru cel ce intră, dar mult prea îngustă pentru cel ce vrea să se întoarcă. Aşa că, oricine e robit lumii, împovărat de greaua povară a păcatelor, abia de mai are putere să se întoarcă la învăţătura vieţii”.

Dar îl ajută Iisus (parcă spune fresca unică în lume din Alatri), Iisus care aşteaptă pe oricine doreşte să se întoarcă din păcat, trăgându-l spre El.

Acest text (probabil din sec. XII) arată limpede ce credeau sau ce voiau să creadă teologii despre semnul grec al labirintului: imaginea prin excelenţă a rătăcirii/calea întortocheată şi încurcată a păcatelor care te îndepărtează de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire, spre deosebire de calea cea dreaptă, care te duce la Dumnezeu.



În Italia şi în Franţa se află marea majoritate a catedralelor/bisericilor cu labirint.
Firesc, ele au moştenit iconografia precreştină, a mitologiei greco-romane, din care făcea parte şi labirintul.

Călugării cărturari l-au preluat şi s-au servit de el aşa cum s-au servit şi de icoane: le uşura predica.
Deşi ştiau bine de unde provine: legenda Minotaurului, şi-au dat seama că se pot sluji de vechiul idol al cretanilor, omul-taur, şi de Labirint, templul unde aveau loc iniţierile în vechea Cretă.

Din nou ne serveşte un text dintr-un pergament (Comentariul la Eneida al gramaticului Servius, sec. IV) păstrat în Bayerische Staatsbibliothek din München, copiat în sec. XI, dar posibil scris în sec. IX.
Este vorba despre o lungă inscripţie scrisă în formă de labirint cretan, unde putem citi în centru, în jurul figurii Minotaurului, un distih: „Vedeţi, aici minotaurul îi înghite pe cei prinşi în labirint. Labirintul închipuie păcatul, iar minotaurul, diavolul”.

Misterul labirinturilor creştine: transfigurarea

În centrul labirintului din Basilica San Vitale (Sf. Vitalie) din Ravenna, Italia, construită în sec. VI, nu se află nicio efigie, doar o piatră rotundă.

Nici nu era nevoie, dat fiind că labirintul era cunoscut drept locul în care Tezeu biruise Monstrul.

Constructorii au dorit să simbolizeze prin el biruinţa asupra Diavolului/ispitelor/ încercărilor. Biruinţă pe care credincioşii o aveau mereu în faţa ochilor, la fiecare mesă.
Și, biruinţă care înseamnă transformare, transmutare, schimbare la faţă sau apropiere de Dumnezeu.

Nu întâmplător, urmând vechea tradiţie a iniţierilor, labirintul se află chiar în faţa altarului, adică dinaintea locului cel mai sfânt de pe pământ, Sfânta Sfintelor sau Abisul de sfinţenie, unde se petrece Taina Tainelor/ Misterul Misterelor.

Și are tot şapte spire, ca şi cel cretan.

Nu, întâmplător, iarăşi, săgeţile dintre spire arată limpede că drumul salvării se parcurge dinspre centru spre exterior, că mântuirea vine după biruinţa de sine, sugerând, poate deschiderea totală spre lume şi spre semeni a credinciosului, cu alte cuvinte, lepădarea de sine spre a sluji celorlalţi – adică idealul cristic.

Ideea Constructorilor era simplă: calea spre Dumnezeu pentru cei mai mulţi este tocmai calea rătăcirilor, a căderilor şi a ridicărilor, a alegerilor, a fricilor, a lepădărilor, a trădărilor şi a revenirii.
Cale care, mai devreme sau mai târziu, este important să ducă la biruinţa de sine. Pentru că, de fapt, asta înseamnă a-l învinge pe Ispititor.

În centrul labirintului din catedrala gotică Adormirea Maicii Domnului/ Notre-Dame din Chartres, cel mai mare din Franţa, se afla şi se mai vedea până în 1765, spun unele mărturii, minotauromahia gravată pe o placă de cupru.

Janvier de Flainville, autorul unei Istorii a Chartres-ului citează un alt autor, Courtois, care era convins că în centrul labirintului erau Tezeu şi Minotaurul şi adaugă: „figurile care se aflau în centrul labirintului sunt foarte şterse, e cu neputinţă să mai distingi ceva”.

O altă mărturie (Challine, 1655) vorbeşte despre lupta dintre Tezeu şi Minotaur.
Un motiv în plus să nu credem că Labirintul din Chartres ar fi fost destinat să înlocuiască pelerinajul la Locurile Sfinte (cum se spune în toate ghidurile turistice), ca, de altfel, niciunul din labirinturile bisericeşti.

Cu atât mai mult cu cât niciun document nu pomeneşte de „chemin de Jérusalem”/ Drumul Ierusalimului sau „chemin de vie”/Calea Vieţii, înainte de sec. XVIII.

Obiceiul de a înlocui, „din motive binecuvântate”, pelerinajul la Ierusalim cu „pelerinajul” în Labirint sau de a face penitenţă, parcurgându-l în genunchi, este târziu şi nu are nicio legătură cu semnificaţia originală a Labirintului.

E drept că şi astăzi „pelerinii” îi parcurg, în fiecare vineri, cei 261,55 de metri, în genunchi, recitând Psalmul 50 al lui David, Psalmul Penitenţei. Că fac 32 de opriri înainte de „saltul bucuriei”, cu care se ridică în picioare ca să intre pe singura cale de ieşire, „cea spre înalt”, cea de-a 33-a oprire. Asta, în zilele în care nu sunt prea mulţi.

Totuşi, alta era destinaţia pe care i-o dăduseră maeştrii Tâmplari.

În treacăt să spunem că tâmplar vine în româneşte de la tâmplă, catapeteasma bisericii, şi că tâmplă vine de la templa (pluralul lui templum), de unde şi templarii/templierii, constructorii de temple.

Ce destinaţie ? Ne-o spune numele însuşi al acestui labirint, care nu este, cum se crede, la Lieue, Leghea, ci le Lieu, adică Locul. Locul Biruinţei asupra Minotaurului/ Satan.

Cât despre desenul lui special (să spunem aici că labirintul a fost construit odată cu pavajul catedralei, între 1215-1220) acesta are un model în… Africa romană: labirintul circular dintr-o vilă romană din anticul Thysdrus (azi El Djem, în Tunisia):

De observat zidul de incintă al „cetăţii” care se păstrează în marginea zimţată a labirintului chartric.

Labirintul din catedrala gotică Notre-Dame din Amiens (cea mai mare din Franţa), este… o colecţie de motive de mozaicuri greceşti şi romane.

Labirintul se află aproximativ în mijlocul navei, iar în centrul lui… o dală neobişnuită, octogonală (dar nu cea originală, care se păstrează în Musée de Picardie, Muzeul de Artă şi Arheologie din Amiens).

Neobişnuită este inscripţia în franceza veche de pe fâşia de cupru care o înconjoară şi care cuprinde numele celor trei „Templarii”: Robert maistrul, supranumit de Luzarches (Arcele Luminii), maistrul Thomas de Cormont şi fiul lui, Renaud; numele episcopului ctitor (Evrard de Fouilloy) şi anul 1288 (anul terminării lucrărilor).

Neobişnuite sunt cele 8 figuri din marmură albă aşezate între braţele unei cruci de cupru.
Trei sunt ale arhitecţilor şi una a episcopului, iar celelalte patru sunt figuri de îngeri, dintre care unul arată la 15 august răsăritul soarelui (firesc, catedrala este închinată Adormirii Maicii Domnului).

Constructorii ţin în mână câte o unealtă: unul o riglă, altul un echer şi altul un compas şi o nivelă.

Labirintul a fost distrus în 1828 şi restaurat în 1896, odată cu pardoseala.

Labirintul din catedrala gotică Notre-Dame din Reims, astăzi pierdut, semăna foarte mult cu labirintul din Amiens.

A fost construit aproape în acelaşi timp, anul 1286.
În „bastioanele” din colţuri apăreau figurile celor patru Templarii ai catedralei: Jean Le Loup, Jean d'Orbais, Gaucher de Reims, Bernard de Soisson, iar în centru, arhiepiscopul Aubry d’Humbert.

Acest labirint a fost distrus în anul 1779 la cererea „parohilor” deranjaţi de râsetele şi de strigătele copiilor care se jucau în el.

De remarcat că labirintul din Amiens şi cel din Reims erau octogonale: numărul 8 simboliza cea de-a opta zi: Duminica, Ziua Învierii, noul început sau împărăţia lui Dumnezeu.

Trebuie că autorii labirinturilor octogonale cunoşteau foarte bine Teologia celei de-a opta zi dezvoltată de Părinţii Bisericii Greceşti şi de cei ai Bisericii Latine din sec. IV.

Un alt labirint nespus de interesant se găseşte pe faţada unei bisericuţe din sec. XV din Italia, dedicate Sf. Leonardo, San Leonardo, ocrotitorul întemniţaţilor, din localiatea Colli a Volturno.

Acest labirint porneşte … dintr-o cruce, întocmai ca cel preistoric.




San Leonardo, Colli a Volturno Anglia - Rocky Valley



San Leonardo, Colli a Volturno

San Leonardo, Colli a Volturno

Cu toate că nici Labirintul, nici Tezeu şi nici Minotaurul nu apar în Evanghelii sau în vreo scriere apostolică, călugării creştini în căutarea realizării de sine (Marea Operă) le-au „încreştinat” şi „teologizat” pentru că găsiseră în ele simboluri uşor de înţeles pentru catehumeni: lupta creştinului cu Diavolul. De fapt, cu propria lui Umbră.

Iar Constructorii Templari s-au gândit că un simbol precum Labirintul putea deschide şi obişnui mintea credincioşilor cu dorinţa căutării de sine şi a desăvârşirii, dorinţa transfigurării şi îndumnezeirii.

Cei ce practicau alchimia interioară vedeau în el un iter perfecţionis, o cale a desăvârşirii, a curăţării şi a iluminării, a ieşirii din închisoarea sufletului, după învingerea Umbrei.

Știau că Labirintul este Locul Biruinţei prin excelenţă şi că Biruinţa este posibilă doar prin rugăciunea stăruitoare, prin căutarea stăruitoare şi tenace a Drumului cel Bun într-o… mulţime de drumuri.


LUCRĂRI CONSULTATE

Paolo Santarcangeli, Cartea Labirinturilor, ed. Meridiane, Bucureşti 1974
Slim Hédi. La mosaïque du labyrinthe de Thysdrus. În: Antiquités africaines, 15,1980. pp. 201-215.
Theologhis Andronidis – Labirinturi 2009 – web site (gr.)
Le Labyrinthe de Chartres, enfin dévoilé ? Les dernières découvertes - Gilles Fresson - Rectorat de la cathédrale de Chartres - web site-ul: Cathédrale de Chartres 2012