Rost - a rosti - a se rostui

Rost este unul dintre monumentele de limbă care, ca şi cuvânt sau vindecare, a avut o evoluţie cu totul spectaculoasă exclusiv în română.

Pe "cartea de identitate” a străbunicului său scrie, la locul şi la data naşterii, Roma, anul 338 î.e.n. Iar în dreptul numelui: Rostra.

Pe cartea sa de identitate scrie: Dacia Romana, după colonizare.

I. Genealogia lui rost

Rost este fiul unei umile familii de cuvinte latineşti. Părintele familiei era rodo (la infinitiv rodere, a mânca), care a dat în româneşte a roade.

Rodo l-a născut pe rostrum, un cuvânt deloc glorios care însemna, la modul general, gură de animal, adică partea cu care mănâncă, roade. Aceasta putea fi:

• cioc sau plisc

• bot sau rât ( de câine, lup sau porc)

• mandibulă sau trompă, la insecte

Tot rostrum s-au numit apoi, de la forma de cioc sau de bot, şi:

• pintenul de la prova corăbiilor (care "rodea” valurile)

• gura unei fântâni sau a unui cuptor, dar şi

• gura şi faţa (lacomă, grosolană sau vulgară) care, în limba de jos, circulă de obicei înlocuite de sinonime depreciative.

Acestea sunt, de altfel, şi sensurile cu care rostrum ("gura care roade”) a fost moştenit în limbile romanice *.

* Spre deosebire de italiană şi franceză, în spaniolă şi catalană (rostro), şi în portugheză (rostre), nu se ştie sub ce influenţă, rostrum a căpătat sensul nobil de chip (cu toate sinonimele lui: faţă, figură, fizionomie, înfăţişare, aspect, imagine, expresie facială etc.

A se vedea şi expresiile din spaniolă: "echar en rostro” (a arunca în faţă), “hacer rostro” (a face faţă) şi “volver el rostro” (a-şi întoarce faţa de la), ca şi verbele arrostrar şi enrostrar, a înfrunta, a face faţă la …

II. Metamorfoza lui rostrum în Rostra

Cu toate că originea lui rostrum nu era deloc nobilă, o întâmplare avea să-i schimbe soarta şi să-i rezerve un destin măreţ.

O victorie navală a făcut ca rostrum să devină ... Rostra *. Un salt uriaş !

În anul 338 î.e.n., după victoria de la Antium (fosta capitală a volscilor, azi Anzio, port la Mediterana), romanii puteau spune că Italia era a lor.

Ca să facă de neuitat această mare cotitură din destinul Romei, locuitorii ei au adus o parte din ciocurile de la provele corăbiilor luate ca pradă şi le-au încastrat direct în Tribuna Oratorilor din inima oraşului, adică din Forum.

Aşa a ajuns această tribună (căreia nu şitim cum i se spunea înainte) să se cheme Tribuna Rostrata sau, pe scurt, ROSTRA, în traducere, Ciocurile (evident, de corabie).

Ce erau ROSTRELE ? O platformă. Înaltă de 3 m, lungă de 24 m şi lată de 12 m (cea refăcută de Augustus).

Semănau mai degrabă cu o mare şi foarte încăpătoare terasă. Locul era consacrat de auguri, deci era sacru. În Rostre se făcea ultima oprire a oamenilor iluştri plecaţi pe ultimul drum. Tot în Rostre veneau TRIUMPHATORII, adică generalii romani victorioşi * ca să arate mulţimii ... mulţimea prăzilor.

Aici se ţineau procesele răsunătoare şi răsunau sentinţe cutremurătoare.

De aici se dădea citire, în mod solemn, legilor, comunicatelor "către ţară” şi hotărârilor Senatului, după fiecare şedinţă.

Şi, tot de la această tribună îşi rosteau discursurile oamenii politici şi oratorii (cum am spune azi editorialiştii şi avocaţii cu faimă)

Toţi aceşti oameni de vază, oameni de bine şi bine situaţi, care binemeritau de la patrie, toţi aceşti formatori de opinie care se prezentau în faţa mulţimii adunate în For, nu veneau niciodată singuri. Erau neapărat însoţiţi de prieteni, de colegii "de partid”, toţi la fel de cunoscuţi şi populari ca şi ei.

Prezenţa acestor susţinători era o garanţie că "rostitorul de discursuri” (iar rostitor vine de la Rostra) nu se pronunţa în nume propriu, ci în acela al grupului sau grupării pe care o reprezenta.

Forum şi, bineînţeles, Rostre au existat în toate oraşele, orăşelele şi târgurile construite de romani pe toată faţa imperiului, aşadar şi în Dacia. Pentru simplul motiv că toate coloniile romane erau, prin definiţie, copii, imagini ale Romei.

Până aici totul e foarte simplu. Fascinant este ce au produs Rostrele în Dacia romană.

* Rostra (rostrorum la genitiv) este pluralul lui rostrum. În româneşte se traduce prin Rostre.

* Ca un general să capete titlul de triumphator trebuiau să existe cel puţin 5000 de inamici morţi

III. Limba Rostrelor

Rost, a rosti, rostire, a (se) rostui sunt urmaşii ... Rostrelor.

Numai în limba română şi în niciuna din celelalte limbi romanice (în care rostrum a rămas doar ce însemna în latină: cioc, bot sau chip).

În rost se regăseşte, în esenţă, întregul simbolism al Forului (al agorei).

Iar în rostire au supravieţuit, intacte, până astăzi, trăsăturile principale ale limbii Rostrelor, limba oratorilor şi a discursurilor.

Nu întâmplător numai în româneşte spunem despre discursuri şi despre sentinţe că "se rostesc”.

Ce înseamnă limba Oratorilor ?

Înseamnă o vorbire:

• publică

• înţeleaptă, logică, ordonată, disciplinată şi concisă

• de o claritate şi de o precizie desăvârşite

• sonoră şi plină de incantaţii, inspirată

• îngrijită, subtilă şi bogată în nuanţe

• esenţială (adică opusul pălăvrăgelii, de unde expresia "a vorbi cu rost/ fără rost)

Cât despre oratori, erau văzuţi ca nişte Stăpâni ai Înţelepciunii. Maeştri ai Elocinţei (arta de a vorbi bine). Deţinători ai artei vorbirii şi ai artei gândirii.

Nu întâmplător expresia "cu rost” vrea să spună: bine gândit, socotit, cumpănit, cu judecată.

E un lucru dovedit de arheologi că Rostrele făceau parte din viaţa cotidiană a oricărui oraş din Dacia romană. Doar că, şi e important de ştiut, trebuiau să concureze pentru popularitate cu teatrele şi arenele destinate jocurilor şi distracţiilor, şi ele "aduse la pachet” de colonizare.

În timp ce Rostrele erau ...

... imaginea vie a legii, a ordinii publice şi private, a autorităţii, a prestigiului, a actelor solemne, un loc al somităţilor şi al oamenilor de vază (adică aflaţi tot timpul în văzul tuturor, în centrul atenţiei publice), al valorilor, un loc al importanţei de sine, unde erau lăudaţi cei ce binemeritau şi, în sfârşit, o tribună de unde mulţimea de cetăţeni absorbea "pătrimea” ideologiei romane "VIRTUS, PIETAS, SAPIENTIA, IUSTITIA” (virtute, pietate, înţelepciune, dreptate)

... teatrele şi arenele erau un loc al derizoriului.

Din fericire au învins Rostrele. Neîndoios, pe suportul dat de spiritualitea înaltă a localnicilor.

Se pare că rostrum şi Rostra s-au contopit şi au înlocuit, exclusiv în Dacia romanizată, un termen înrudit semantic din limba de substrat (traco-getic).

Nu vom şti, poate, niciodată, care va fi fost acela. Dar ştim, cu precizie, că a existat şi că a fost un cuvânt (poate o întreagă familie) nobil.

Mărturie stă întreaga evoluţie a rost-ului.

IV. Acta Publica sau afişajul din faţa Rostrelor

Civilizaţia Rostrelor mai include un element important: Acta publica – Cotidianul /Ziarul sau Jurnalul oficial al Oraşului şi, deopotrivă, Monitorul Oficial (cum i-am spune azi).

Acta publica sau Acta Diurna Populi Romani (strămoşul ziarelor noastre) erau ştirile zilei afişate pe mari panouri (tabula) în faţa Rostrelor, şi, în general în For, ştiri care puteau fi şi citite (rostite) pentru cei ce nu ştiau carte.

Cuprindeau rezumate ale dezbaterilor, procesele verbale şi Hotărârile Senatului, noile legi, sentinţe ale tribunalului, citaţii, rezumatele discursurilor oamenilor politici, ale marilor oratori şi ale împăraţilor, anunţuri de fiecare zi, execuţii capitale precum şi un fel de mică publicitate: naşteri, căsătorii, divorţuri, funeralii ale oamenilor iluştri sau programul jocurilor publice.

S-a întâmplat ca un patrician şi episcop galo-roman din secolul al V-lea, Sidonius Apollinarius, să ne lase într-una din epistolele lui expresia "tabula rostralis” (singura menţiune a lui rostralis) - adică panoul pus pe zidul Rostrelor.

Iar felul în care o foloseşte ne arată că Rostrele erau şi pe vremea lui, alături de Capitoliu, cel mai important loc din oraş.

Nu e greu să ne dăm seama cum au apărut expresia "a-şi face un rost” şi echivalentul său "a se rostui” : sub influenţa noţiunilor atât de des pomenite în Rostre şi pe tabulae-le rostrale: lege, ordine, autoritate.

În spatele acestor expresii exclusiv româneşti se poate distinge preocuparea cuiva de a intra "în rândul lumii”, adică în ordinea lumii, respectându-i legile. Preocuparea de a-şi face o familie şi de avea o meserie, de a se aşeza în rând cu ceilalţi, precum plăcile de gresie, bine rânduite, bine rostuite.

Şi se mai vede dorinţa vie a omului de rând de a aspira la condiţia omului de vază, de bine, a omului bine văzut şi de toată cinstea, a celui cu stare, care trăieşte în bunăstare şi care, prin urmare, are dreptul de a urca în Rostre şi "de a se rosti”.

V. Ce au devenit rost şi a rosti în "alambicul” limbii române

A. Rost în româna veche, cultă şi poetică (mai ales în traduceri ale Bibliei) era un cuvânt preţios şi folosit cu parcimonie (pentru a nu se uza).

Însemna: gură, limbă, grai, glas, faţă. Exemple:

- "Să mă sărute din sărutarea rostului lui" /la diaconul Coresi, sec. al XVI-lea.

- (va fi ploaie) " ... numai pren cuvântul rostului Mieu”/III Regi 17,1 – Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688) - "matriţa” pe care s-a format limba română modernă şi unde rost apare numai de trei ori.

- " ... şi voi scoate numele Vaalimilor (al Baalilor) den rostul ei (din gura ei)” /Osea, 2,17 – Biblia lui Şerban Cantacuzino

- "din rostul direptului izvorăşte înţelepciunea” sau "rost către rost” /din gura înţeleptului” şi "faţă către faţă”, la Miron Costin

Aceste sensuri s-au pierdut astăzi *. Cu o singură excepţie: expresia "pe de rost”, adică prin viu grai, "rostind”, declamând din memorie, oral (aşa cum se rosteşte un discurs) şi nu citind. În schimb s-au menţinut cele "subtile” , legate de facultatea de a gândi.

În româna actuală rost are următoarele semnificaţii:

1. raţiune (şi sensurile afine - înţelepciune, sens, noimă, scop, menire, folos etc.):

- a face, a fi sau a spune ceva cu rost, adică în mod înţelept, cu judecată, cu socoteală, cu minte, cum şi unde trebuie, e cel mai bine, cel mai înţelept sau ... fără rost

- rostul omului, rostul lumii

- ce rost are (să ...) ? / are rost (să...)

- a lua la rost – a întreba (furios) pe cineva de ce/cu ce scop ... a făcut, a spus ceva, a fost cumva etc. ... sau, poate a-i ţine un discurs, o predică ... ?

- a face rost de ceva – a-şi folosi "geniul”, ingeniozitatea, inspiraţia, mintea, raţiunea, întreaga facultate de a gândi, pentru a procura ceva greu de găsit

2. ordine (şi sensurile afine - lege, rânduială, situaţie, stare etc.):

- a da de rostul sau a şti rostul a ceva

- a-şi face un rost, de unde a se rostui – a fi în rând cu lumea, adică a-şi face o casă, o familie, a avea o slujbă bună etc.

Sensuri secundare:

gura şi deschizătura care trimit la o acţiune ordonată sau de a ordona (rândui)

- rostul de la războiul de ţesut - gura prin care intră şi iese, se trece, într-un mod regulat, suveica şi

- rostul zidarilor - fanta dintre două cărămizi, plăci de gresie, scânduri de la gard perfect ordonate/rânduite

* Nu şi în aromână şi în meglenoromână. De pildă, în megl. oamenii mai fac deosebirea între rost (gura omului) şi gură (gura animalului)–Th. Capidan, Meglenoromânii,III, pag.147,151 şi II, pag. 200 şi 219, citat de Ion Georgescu-Vâşte. "Gură de om spunem rost” răspunea un meglenoromân lingviştilor care au alcătuit Atlasul Limbii Române.

B. A rosti, din care provine rostire, a căpătat sensul specific şi uneori tehnic de: a vorbi solemn şi cu o voce puternică, a cuvânta, a pronunţa un discurs, o sentinţă, un ordin, o alocuţiune; a da citire; a recita poeme.

El este cel ce păstrează cel mai bine ... amintirea Rostrelor.

Şi, pentru că un vorbitor la tribună îşi rosteşte tare, cu patos şi nu de puţine ori furios, discursul, este posibil ca din forma reflexivă (oarecum improprie) a se rosti, să se fi născut un nou cuvânt, a se răsti.

E doar o presupunere. Oricum, în dreptul lui a se răsti în DEX apare et. nec., adică etimologie necunoscută.

LUCRĂRI CONSULTATE

Cuvânt împreună despre rostirea românească, C. Noica, cap. despre rost şi rostire

Terminologie medicală populară, Ion Georgescu-Vâşte (pag.156)

Civilizaţia romană, P. Grimal, vol. I, cap. despre Forul roman

Istoria Romei, M. Carry – H.H. Scullard

Pietrele dacilor vorbesc, Paul MacKendrick

Istorii, Polibiu, cartea a VI-a, 53

Sidonius Apollinaris, Epistola a XI-a

Dictionnaire Latin-Français, L.Quicherat et A. Daveluy

Dictionnaire Latin-Français, F. Gaffiot