Revoluţia română trăită în Radio

Decembrie 1989 a rămas adânc întipărit în memoria şi sufletul colegilor din Radioul public, ca un moment în care acesta a devenit o veritabilă "baricadă" a Revoluţiei - îşi aminteşte Viorel Popescu, realizator de emisiuni.

Emoţia acelor momente rămâne vie printre toţi lucrătorii din Radio care au participat direct la evenimentele din decembrie 1989.

"În ce priveşte momentul Revoluţiei din 1989, al acelei zile de decembrie, emoţia se păstrează", susţine cu tărie Mariana Tomescu Vâlceanu, redactor la "Ştiri" în decembrie 1989.

Foarte mulţi angajaţi au venit la Radio în 22 decembrie pentru că erau în tură, fuseseră chemaţi sau, mulţi dintre ei, din proprie iniţiativă. Tot Viorel Popescu îşi aminteşte cum, în ziua sa liberă, a simţit că locul său în acel moment era în Radio, acolo unde putea face ceva pentru Revoluţie.

"Am avut aşa, în mine, atunci, o străfulgerare. S-a trezit un erou în mine. Am zis: domnule, nu se poate chestia asta! Şi m-am dus într-un suflet mai departe, la Radio", a declarat Viorel Popescu.

Traian Roşca, inginer, pe atunci la centrala telefonică, venise din Harghita, unde fusese în concediu, şi asistase, în 21 decembrie, la evenimentele de la Universitate.

A doua zi s-a prezentat de bună voie la Radio, pentru a asigura punctele de transmisie care făceau legătura dintre Casa Radio şi exterior.

Rodica Madoşa, redactor la "Ştiri", venise din Polonia, de la un schimb de experienţă, unde, de la televizor, nu înţelesese decât "Timişoara şi Ceauşescu".

Rodica Madoşa povesteşte cum a aflat de la o colegă ziaristă poloneză, care vorbea puţin româneşte, că în ţară "Au pus la foc portret la domnul".

Era modul în care ziarista poloneză spunea că se incendiaseră portretele lui Ceauşescu.

Rodica Madoşa s-a întors în ţară cu ultimul avion înainte de închiderea graniţelor, în seara de 21 decembrie.

În Bucureşti o aştepta o imagine de coşmar.

"Odată ajunsă, mi-am dat seama brusc, la fel de brusc şi la fel de dureros, că registrul burlesc al colegei poloneze trebuia părăsit şi că intrăm în plină dramă. Primele lucruri de care auzeam erau spălarea troturarelor după baia de sânge de la Inter", îşi aminteşte Rodica Madoşa.

Revoluţionarii au intrat în radio fără violenţă

În dimineaţa de 22 decembrie, coloane de manifestanţi au umplut strada din faţa Radioului.

Tensiunea plutea în aer însă intrarea oamenilor în Radio s-a produs fără incidente, spune Viorel Popescu.

Niciun soldat, niciun subofiţer nu a încercat să îi împiedice. Între revoluţionari, angajaţii Radioului şi militari s-a creat imediat o legătură.

Au intrat oamenii ca şi când era Ziua porţilor deschise la Radio.

Nu au pătruns brutal, nu au forţat nimic, afirmă inginerul Gheorghe Belciug.

Oamenii au înţeles că Radioul era de partea lor.

Toată lumea era entuziastă, toţi vroiau să ajute într-un fel sau altul.

La un moment dat manifestanţii s-au înmulţit ca număr.

Pentru a proteja echipamentele şi mobilierul din radio, a fost luată decizia să li se ducă jos difuzoare şi microfoane prin care ei să vorbească şi să audă postul Radio România.

În cabina de emisie fiecare avea ceva de spus, luau legătura cu familia sau pur şi simplu se adresau lumii întregi, îşi aminteşte Mariana Tomescu Vâlceanu.

Mesajul pe care îl transmiteau toţi era "Suntem liberi!".

În cabina de emisie, unde în mod normal nu încăpeau mai mult de câteva persoane, se aflau în momentele acelea poate 20-30 de oameni.

"Erau oameni din afară, erau oameni care năvăliseră, de fapt rupseseră interdicţiile, erau oameni care îşi doriseră ani de zile să ştie ce este dincolo de ceea ce le era interzis să vadă."

Singurul mod în care funcţiona radioul în acele ore era legat de cabina de emisie. Ziariştii de radio au trăit un moment de extremă tensiune.

Ştirile curgeau din toate părţile şi nu puteau fi verificate, erau şi multe intoxicări, povesteşte Rodica Madoşa.

De unde înainte erau doar ştiri vizate de mai multe persoane, în ziua de 22 decembrie era o libertate totală şi un canal liber de transmitere a oricărei informaţii.

Viorel Popescu, gândindu-se retroactiv, crede că a existat o manipulare.

Exista un bombardament de informaţie, pe toate căile, telefoane, bilete, scrisori şi de multe ori ştirile nu s-au confirmat.

Radioul, ţinta "teroriştilor"

Nici până astăzi nu se ştie cine şi mai ales de ce, din moment ce cuplul Ceauşescu fugise, armata se retrăsese în cazărmi.

Inginerul Traian Roşca povesteşte cum, odată cu cădere serii, au început să se audă focuri de armă, din ce în ce mai aproape de Radio.

Apoi s-a deschis focul asupra clădirii.

Armata fraternizase deja cu revoluţionarii iar lumea se întreba cine trage, Securitatea sau altcineva.

Rafalele au continuat toată noaptea, apoi s-au oprit în timpul zilei.

A continuat aşa până pe data de 25 decembrie.

Inginerul Gheorghe Belciug îşi aduce aminte că s-a tras şi dintr-un TAB de pe Ştirbei Vodă şi din casele din jurul Radioului.

Emisia nu s-a întrerupt, deşi apăruse frica, alimentată şi de zvonurile despre un atac aerian cu desant asupra Radioului.

"În orele următoare deja s-a instaurat camuflajul, noi umblam în patru labe între etaje, pentru că peretele despărţitor, peretele dinspre afară era de sticlă şi atunci sigur că era extrem de vulnerabil", povesteşte Mariana Tomescu Vâlceanu.

Redactorii preluau ştirile şi telexurile şi le duceau în cabina de emisie, unde Ioan David şi Viorel Popescu au rămas câteva zile în şir fără să doarmă.

Se instituiseră parole, se purtau brasarde pentru a intra la emisie. Turele erau prelungite la 20-24 de ore, îşi aminteşte Rodica Madoşa.

"Domnilor, nu ne-am făcut decât datoria"

Unii redactorii dormeau în cabine pe magnetofoane, alţii pregăteau materiale care să fie transmise pe post.

Nu era o grilă de program, erau doar informaţii primite din diverse surse. Cuvintele de ordine erau entuziasm şi spontaneitate.

Nimeni nu aştepta vreo recompensă, toată lumea dorea să îşi aducă aportul la consolidarea câştigurilor Revoluţiei.

Mariana Tomescu-Vâlceanu, povestind despre acele zile cumplite, îl cita pe fostul director al Radioului public, Eugen Preda, cel care a spus la un moment dat: "Domnilor, nu ne-am făcut decât datoria".

Opinia i-a fost împărtăşită şi de ceilalţi colegi, ghidaţi doar de entuziasm şi a căror satisfacţie a fost recunoştinţa celor îi ascultau cu sufletul la gură în acele zile dramatice.