Reeducarea - supliciul tineretului naţionalist

Reeducarea ca mijloc de tortură pentru obţinerea informaţiilor şi experiment social s-a desfăşurat în două etape.

Între anii 1949 şi 1955, perioadă în care violenţa fizică a fost primordială.

A doua etapă - 1962 – 1964 - a privit mult mai adânc către profilul psihologic al deţinutului politic, convingerea sau îndoctrinarea sa făcându-se şi prin acordarea unor grade de libertate pentru viaţa din interior ( lecturi, discuţii libere sau organizate, tematici, confruntări , vizionarea de filme despre realizările regimului, vizite în afara închisorii, relaxarea corespondenţei cu rudele, vizite , extinderea dreptului la vorbitor)

Ediţia de faţă continuă demersul pentru cunoaştere iniţiat acum doi ani şi cuprinde perioada 1949 – 1955 în închisorile Târgu Ocna, Ocnele Mari şi Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Metoda aproape exclusivă folosită de torţionari pentru perioada de început a reeducării s-a dovedit a fi bătaia şi pedepsele fizice cele mai neînchipuite – maltratarea corpului, a funcţiilor vitale, şederea în poziţii umilitoare şi incomode, în genunchi, pe vine, culcat sau impunerea curăţirii cu limba a pardoselei până la îngurgitarea materiilor fecale şi abjurarea credinţei şi a originii omeneşti.

În opinia invitaţilor gradele de vinovăţie pot fi identificate de la vârful PMR, Gheorghiu Dej, Biroul Politic la Securitatea Poporului.

La fel de vinovaţi sunt şi generalii de securitate responsabili cu executarea operaţiunii până la cadrele de conducere ale penitenciarelor – centre de reeducare şi ultimul subofiţer - gardian.

Consultanţa sovietică nu a lipsit nici acestui experiment social, însă răspunsul românesc nu se încadra în ritmul şi eficienţa cu care operau sovieticii în Gulag.

Reeducarea a privit tineretul naţionalist, aderent la Mişcarea Legionară, inclusiv la Frăţiile de Cruce, cât şi asupra minorilor reţinuţi pentru diferite fapte sancţionate de legile vremii.

De ce tineri şi nu şi deţinuţii maturi? Pentru simplul fapt că tinerii sunt un material excelent pentru manipulare, transformare şi execuţie , mai receptivi la înnoire şi dispuşi la risc, la schimbarea convingerilor.

Violenţa a făcut parte din acest program de spălare a creierelor, transformând individul într-un robot.

Victimele ajunse în stadiul de reeducat puteau acţiona asupra celorlalţi deţinuţi neatinşi de flagel.

Culpabilitatea era o trăsătură comună în cazul "transpirării" experimentului în exterior, fără a-i include într-o posibilă acuzare pe iniţiatori.

Reeducarea a scăzut în intensitate pe măsură ce s-a aflat despre dimensiunile sale, iar guvernul român a fost obligat să ofere mai multe detalii.

Acestea nu au venit, însă experimentul a fost oprit, apoi reluat în forma non-violentă, câţiva ani mai târziu.

Reeducaţii şi-au revenit cu greu în urma acestei depersonalizări, unii cu mai mult sau mai puţin succes.

Evident cei care au scăpat cu viaţă. Au fost destui deţinuţi care au rămas cu infirmităţi fizice, dar şi destui care au murit.

"Regizorii" experimentului au fost mutaţi în alte funcţii sau trecuţi în rezervă cu recompense, pe măsura "efortului" depus.

Reeducarea rămâne o pagină neagră din istoria recentă a României, ţară componentă în desfăşurarea Războiului Rece, dintre cele două supraputeri mondiale în aceea vreme.

Contribuţii editoriale : dr. Radu Simionescu despre tatăl său, Ion Simionescu, fost demnitar în timpul guvernului Gigurtu (1940) supus reeducării în brigăzile 13 şi 14 de la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi ucis de santinelă într-o presupusă tentativă de evadare. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 26 noiembrie 2012:

Consultant ştiinţific: dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la adresa : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi pe Internet la adresa : www.romania-actualitat.ro