PUSH

Cred că de acum încolo, când voi fi întrebată dacă a fost lume la un spectacol – şi a fost! – voi răspunde Da, aproape la fel ca la Întâlnirile JTI !

Rare sunt momentele în care publicul bucureştean e gata să rupă uşile, când paza trebuie să intervină sever şi când, mult după ce cortina s-a ridicat, în faţa sălii de spectacol zeci de tineri mai speră că poate, poate... vor intra. În timp ce înăuntru, practic nu poţi scăpa un ac. Dovada – în pauză, nimeni nu s-a mişcat, nimeni nu a ieşit, toţi au rămas pe locurile sau pe... scările lor.

Vorbesc despre cea mai recentă dintre Întâlnirile JTI, cea din seara zilei de vineri 22 noiembrie, când în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti au dansat doar EA - Sylvie Guillem şi EL - Russel Maliphant în spectacolul denumit generic PUSH.

Despre Sylvie Guillem se spune că este cea mai fantastică dansatoare a momentului; că este poate ultima ballerina assoluta! Şi asta pentru că în Sylvie Guillem se întâlnesc trecutul, prezentul şi viitorul artei dansului. A pornit, desigur, ca balerină pe poante lansată de Nureyev – amintesc Lacul lebedelor, Don Quijotte –, a trecut apoi la dansatoarea de forţă şi expresie – Bolero şi Sacre în regiile lui Béjart – pentru ca apoi coregrafi ca Forsyte, Millan, Balanchine, Wigman... şi, în ultimii ani, Maliphant să o transforme într-o excepţională dansatoare de dans contemporan.

(Foto credit: Johan Persson)

Nu sunt un autentic critic de balet, sunt doar un consumator pentru care dansul reprezintă absolutul în artă. Nu există – pentru mine ! – nimic mai frumos decât expresivitatea corpului uman în mişcare. Un corp care învinge legile gravitaţiei – şi nu numai – şi rămâne, cel mai adesea, singur cu el însuşi în tendinţa către înalt, către zbor, către minune.

Despre Sylvie Guillem şi Russel Maliphant s-a spus cred, tot ce se putea spune. Au fost apreciate numai la superlativ feminitatea şi frumuseţea tehnicii clasice, unduirea pe melodie şi vers şi extraordinarul simţ al liniilor, coregrafia pentru care Maliphant s-a inspirat din yoga, blândeţea aproape palpabilă a mişcărilor imaginate de mereu acelaşi coregraf, graţia de felină a corpului bărbătesc, controlul extraordinar pe care cei doi dansatori îl deţin asupra propriilor corpuri, uşurinţa lichidă a dansului, intensa şi intima comunicare corporală a partenerilor (Debra Craine), spectaculosul acrobatic al unor mişcări ce par a fi... imposibile.

A fost aplaudat la fel de mult şi de intens şi cel de al treilea erou al serii, cu drepturi egale în reuşita artistică: lighting designer-ul Michael Hulls pentru care lumina şi întunericul, umbra şi volumele, plinul şi întregul sunt tot atâtea cuvinte prin care se poate vorbi la fel de convingător tot despre FRUMOS.

Ce mai rămâne de spus?... Ascuţind urechea la comentariile de după spectacol, am aflat că, recunoscând toate calităţile interpreţilor, unii spectatori au fost totuşi dezamăgiţi mai ales de ... lipsa de emoţie a interpretării, de lipsa de... poveste de... monotonia coregrafiilor (mai ales în PUSH, compoziţia cu cea mai lungă durata, 32 de minute). Cred că este mai mult o problemă personală de optică şi de aşteptare.

Pregătindu-mă pentru spectacol, am urmărit pe acest minunat şi generos youtube unde afli totul despre toţi şi despre toate, un film în care celebrul Béjart afirma despre Guillem, pe care a întâlnit-o prima oară când balerina ave 20 de ani (1985) că, în ciuda tinereţii, este incredibilă, că nu a mai văzut niciodată un corp atât de plastic si de perfect antrenat şi prezicea, convins, că spiritualitate şi forţa interioară a tinerei artiste îi asigură accesul la statutul de mare balerină.

Spiritualitatea şi forţa interioară sunt, cred, două direcţii pe care coregraful a mizat puternic atunci când a conceput baletele în care o are pe Guillem solistă sau parteneră. Controlul perfect al mişcărilor de o dificultate tehnică extremă, aparenţa de totală lipsă de efort, tensiunea şi concentrarea constante de la prima la ultima secundă, convingerea şi implicarea în actul creator, atenţia pentru cele mai mici detalii, bucuria dansului liber şi avântat în ciuda încorsetării permanente în lege şi ordine, aspiraţia îndârjită către FRUMOS şi ESTETIC pentru care dansatorul se sacrifică de bună voie şi zâmbind interior... m-au făcut să mă gandesc, pe întreg parcursul serii dar mai ales în Two şi în PUSH, la contrapunctul lui Palestrina.

Lege şi ordine, matematică pură, contrapunctul lui Palestrina uimeşte prin perfecţiunea ce caracterizează sec şi concret, conceptul ideal de frumuseţe. Muzică pentru muzică. Dans pentru dans. Artă pentru artă. Expresivitate şi afect discrete într-o evoluţie la cote maxime de concentrare şi tensiune. Poveşti spuse şi repetate, mereu altele pentru fiecare privitor, pentru fiecare minte, pentru fiecare suflet. Nimic ostentativ, nimic în plus, doar esenţă pură. Indiferent dacă îţi place sau nu îţi place, nu o poţi ignora.

Toţi muzicienii – instrumentişti sau vocalişti – ştiu că e mult mai uşor să cânţi repede şi tare decât rar şi încet. Întreaga evoluţie a celor doi dansatori Sylvie Guillem şi Russel Maliphant s-a desfăşurat parcă cu încetinitorul, într-o semiobscuritate permanentă şi într-o şoaptă discretă. Uluitor de greu. Uluitor de frumos.

Într-un timp în care urâtul şi agresivitatea par a ne copleşi iar lipsurile şi mercantilismul ne conduc viaţa, puţini sunt cei care investesc în cultură şi în educaţie. Cu atât mai meritoriu este gestul unui sponsor care investeşte – cu siguranţă perdant financiar – în minunate spectacole de balet în care bucureş-tenii au avut şi au ocazia să-i aplaude, din 2000, anul în care au început Întâlnirile JTI, pe cei mai mari şi mai interesanţi dansatori ai ultimelor decenii. Reverenţă şi gratitudine nemărginite. Şi o întrebare – cine vor fi oaspeţii viitoarei Întâlniri JTI ?