O vorbă bună 97 - Parfumul trandafirilor

Aţi întâlnit oameni generoşi cu siguranţă. Ce-aţi remarcat în primul rând la ei? Că n-au un foarte dezvoltat simţ al proprietăţii. Ce e al lor, e al tuturor.

Am un prieten căruia evit să-i spun că-mi place ceva din lucrurile mărunte pe care le deţine. Asta de când i-am admirat un stilou şi n-am scăpat până când nu am acceptat să-l primesc în dar.

Asta-i generozitatea: să poţi să te lipseşti de ceea ce e al tău pentru a face o bucurie altuia.

Doi călugări aveau ascultarea să îngrijească florile din curtea mănăstirii. Amândoi iubeau florile şi-şi împlineau lucrul cu pasiune.
Unul era fascinat de frumuseţea şi parfumul trandafirilor care flancau aleea ce ducea la biserică. Nu se sătura să privească petalele sângerii udate de roua dimineţii şi să le adulmece parfumul îmbătător.

Celălalt, în schimb, avea o atitudine diferită faţă de trandafiri. Îi tăia pe cei mai frumoşi şi-i dăruia vizitatorilor care se opreau să-i admire.

„Ce faci? îl certă confratele. Cum poţi să te lipseşti aşa de uşor de frumuseţea şi parfumul trandafirilor noştri?”

Celălalt răspunse senin: „Eu cred că trandafirii parfumează mai mult mâinile celor care-i dăruiesc.”