O vorbă bună 78 - Binecuvântarea

Într-o buna zi, un renumit preot, după o carieră univesitară strălucită, s-a hotărât să trăiască într-un azil de bătrâni pentru a le fi de ajutor vârstnicilor internaţi acolo.

Ajuns în curtea azilului, în faţă i-a ieşit un bătrân slăbuţ şi bolnav care îl rugă: "Părinte, îmi dai, te rog, o binecuvântare?" Părintele răspunse automat la această cerere, făcând cu mâna semnul crucii pe fruntea bătrânului.

Acesta protestă, însă, cu vehemenţă: "Nu, aşa nu-i bine. Eu vreau o binecuvântare adevărată!" Preotul îşi dădu seama că îi răspunsese omului din obişnuinţă şi de formă şi îi zise: "Iartă-mă, am să-ţi dau o binecuvântare adevarată", rosti parcă trezit din somn.

Bătrânul merse înspre preot, care purta un lung veşmânt cu mâneci largi care îi acopereau cu totul mâinile. Deodata, omul îl îmbraţişă şi îşi lipi capul de pieptul lui.

Fără să pregete, părintele îl învălui cu mânecile sale, aproape că îl ascunse în faldurile veşmântului său. Pe când erau astfel îmbrăţişaţi, părintele rosti: "Atunci când întâmpini dificultăţi şi viaţa îţi pare grea, aminteşte-ţi mereu că Dumnezeu te învăluie într-o iubire nesfârsita."

Ideea că suntem blestemaţi ni se pare parcă mai uşor de acceptat decât aceea că suntem binecuvântaţi. Ar trebui să redescoperim frumuseţea binecuvâtării.

Când lucrurile merg rău şi viaţa ni se pare grea, să ne amintim că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu în fiecare clipă de viaţă.