O vorbă bună 144 - Pocăinţa

Greşelile se îndreaptă prin iertare. Ca să-ţi ceri iertare e nevoie întâi să-ţi recunoşti greşeala. Aşa stau lucrurile în relaţia cu oamenii.

În relaţia cu Dumnezeu, mai trebuie ceva pentru ca greşeala să fie iertată. E nevoie de regret, de părere de rău. Într-un limbaj religios această atitudine se cheamă pocăinţă.

Omul credincios are nevoie de ea pentru a se împăca cu sine. Fără această împăcare, apare un anumit disconfort psihic, pe care îl simţi atunci când ai conştiinţa încărcată.

Efectul pocăinţei asupra conştiinţei este acelaşi cu al lacrimilor pentru ochi. Am citit de curând că cine plânge îşi menţine ochii sănătoşi. Asta pentru că lacrimile conţin o substanţă capabilă să anihileze microbii care intră în ochi şi să ţină ochiul curat.

„Dacă n-am avea lacrimile, am putea zice, lumea ar fi plină de orbi.” Şi am putea adăuga: „dacă n-am avea la îndemână pocăinţa, părerea de rău, am trăi într-o lume a disperării şi a resentimentelor, o lume de chin.” Ce bine că nu e aşa!