O vorbă bună 124 - Predica Sfântului Francisc

Sondajele din ultimii ani arată că noi românii avem încredere destul de mare în Biserică, dar mai puţină în preoţi. Situaţia s-ar traduce aşa: românii cred în Dumnezeu, dar se împiedică în credinţa lor de reprezentanţii lui Dumnezeu, preoţii.

Şi asta pentru că, fiecare, credincios sau necredincios, a avut de-a face cu gesturi sau vorbe ale unor preoţi nepotrivite cu haina lor. La aceste experienţe nefericite se adaugă apoi acea înclinaţie spre generalizare, adică să presupui că toţi preoţii sunt la fel şi rezultatul e neîncrederea în aşa-zişii popi.

De multe ori, un gest nepotrivit al unui om în sutană anulează frumuseţea unei predici inspirate, dar e posibilă şi varianta inversă: un gest de iubire şi disponibilitate să facă mai mult decât 10 predici.
Franscisc de Assisi, sfântul foarte iubit de catolici, a ieşit o dată din mănăstire în cetate. L-a luat cu el pe fratele Gineprio, invitându-l să le predice oamenilor.

Fratele, însă, un om simplu, neînvăţat, se codea, replicând că nu are ce să le spună oamenilor. S-a lăsat până la urmă convins să meargă la misiune cu Francisc.

Cei doi au străbătut cetatea zâmbindu-le oamenilor, mângâindu-i pe cei suferinzi, sau dând o mână de ajutor celor care aveau nevoie. Seara au pornit-o spre mănăstire.

Gineprio se arătă nedumerit: „Păi nu mai predicăm oamenilor?”. Francisc i-a răspuns:„Am făcut-o deja, toată ziua”.