O vorbă bună 115 - Umbra

Gânditorul libanez Khalil Gibran are într-una din cărţile sale o povestioară despre un vulpoi, care văzându-şi într-o dimineaţă umbra imensă proiectată pe pământ de soarele care tocmai răsărea, şi-a zis: „Astăzi voi mânca o cămilă.”

Şi a alergat toată dimineaţa după o cămilă. La prânz, când s-a uitat din nou la umbra sa, vulpoiul s-a resemnat: „Mă voi mulţumi şi cu un şoarece.”

Deşi Khalil Gibran vorbeşte de animale, el se referă totuşi la noi oamenii. Nu-i aşa că avem momente de orgoliu maxim când ne vedem mari şi tari, la fel ca propria umbră în soarele dimineţii?

După care, vine miezul zilei, sau momente şi împrejurări în care ne dăm seama de ceea ce putem cu adevărat.

Gibran vorbeşte de fapt despre smerenie. Omul smerit e realist, orgoliosul crede în umbre.

De aceea, este bine ca omul să se judece pe sine sub soarele arzător al amiezei, când umbra este aproape inexistentă.