Muştarul sau mustul care arde

Bobiţele de muştar, albe, brune sau negre sunt simbolul puţinului care poate totul.

Iisus Hristos spunea că dacă am avea credinţă cât un bob de muştar am putea muta munţii din loc. Şi nu întâmplător l-a pomenit, pentru că este, se pare, cel mai popular condiment.

De la pasta nobilă, inventată de romani pentru salate şi sosuri, făcută din pulbere de muştar înmuiată în oţet şi amestecată cu ulei de măsline şi miere, până la cea care şi-a pierdut orice nobleţe, degradată, şi care însoţeşte crenvuştii în fast food-uri.

Cel mai nobil muştar este cel reinventat în Dijon, în anul 1752, de Jean Naigeon, care, într-un moment de inspiraţie, l-a dizolvat nu în oţet, ca până atunci, ci în must de aguridă. De aceea creaţia lui s-a numit moustarde, din latinescul mustum ardens, adică mustul care arde.

Dacă simţiţi nevoia să daţi puţină iuţeală şi o explozie de savoare vieţii, măcinaţi în răşniţa electrică de cafea sau pisaţi în piuliţă boabe de muştar, şi albe şi brune, dizolvaţi-le pulberea în apă rece, pentru că numai în apa rece muştarul îşi eliberează preţiosu-i ulei, şi amestecaţi-o cu puţin oţet sau vin alb, mai bine, miere, hrean, tarhon sau alte ierburi, eventual curcuma, adică şofran indian, sau piper.

Ce ispititor poate face această pastă magică orice sos, mai ales maioneza! Cu ce înfocare momeşte varza să-şi elibereze toate deliciile ! Şi ce îndrăzneaţă savoare dăruieşte brânzeturilor dulci! Ce să mai vorbim de tartinele de la micul dejun cu muştar şi verdeţuri, muştar, ţelină şi morcovi raşi sau muştar şi praz? Scăpărătoare!