Jurnal kenyan

Dacă vrei cu adevărat să cunoşti Kenya şi locuitorii ei trebuie să părăseşti capitala Nairobi şi să porneşti la drum către marile obiective turistice vestite în întreaga lume: coasta Oceanului Indian cu vremea caldă şi însorită pe parcursul întregului an, cu minunate plaje de nisip fin, cu barierele de corali şi cu impunatorii cocotieri ce apar pe toate cărţile poştale ilustrate; centrul ţării cu Rift Valley, lacurile Bogoria şi Nakuru şi vîrful Kenya, al doilea ca înălţime de pe continentul African, sau vestul acoperit cu păduri tropicale şi plantaţii de ceai care coboară spre sud către zona de semideşert prin celebra rezervaţie naturală Masai Mara.

Alegerea unei destinaţii

Am optat pentru prima destinaţie şi, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, am pornit la drum, împreună cu două bune prietene, Elisabeth din Filipine şi Toni - de la Antoinette! - născută în Iran, stabilită deocamdată în Canada dar cu intenţii ferme de a veni sa locuiască şi să muncească în…Kenya. Împreună – deci în trei – am împărţit costurile unei călătorii de patru zile pe ruta Nairobi – Parcul Naţional Amboseli/vîrful Kilimanjaro – Parcul Naţional Tsavo – Mombasa.

O astfel de călătorie se organizează printr-o agenţie de turism de încredere , pe care ţi-o recomandă fie managerul hotelului bun la care stai, fie un prieten. Prima întîlnire se desfăşoară cu zîmbetul pe buze dar este, de fapt, o luptă crîncenă prin care el, organizatorul, încearcă să ţină cît mai sus preţul pe care eu, turistul, încerc să îl scad cu vehemenţă şi încăpăţînare. O astfel de discuţie poate dura... ore. Cel puţin aşa s-a întîmplat cu noi. Pentru trei zile, totul inclus – maşină, şofer, benzină, taxa de intrare în parcurile naţionale (care este de 40 USD, la fiecare parc!), cazarea în locaţii de bună calitate - cu apă caldă şi igienă garantată – trei mese pe zi la nivel occidental, s-a pornit de la 595 USD de persoană şi cu greeeeeu s-a ajuns la 570 USD de persoană, fără cazarea la Mombasa pe care a trebuit să ne-o asigurăm noi, căci ofertele vizau sume astronomice. Cum am rezolvat Mombasa ? Cu puţin noroc. La conferinţa de la Nairobi au participat şi cîteva colege din Norvegia care au reţinut deja de acasă camere la un hotel la care, de obicei, trag cei mai mulţi norvegieni. Hotelul se numeste Saroya Whitesands, este de mare lux şi, dat fiind faptul că nu era sezon, cu o vorbă bună... am primit şi noi acolo o noapte de cazare. Dar despre asta, la timpul potrivit.

Drumurile kenyene

Cum spuneam, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, am pornit la drum către sud. Surprizele nu au întîrziat. Prietenele noastre norvegiene au optat pentru un zbor cu avionul, de 45 de minute, pînă la Mombasa. Noi…am vrut să vedem ţara. Şi, am văzut-o… şi nu prea, de pe drumurile îngrozitoare, pline de gropi, acoperite în permanenţă de nori de praf! Am înghiţit în cele patru ore pînă la prima destinaţie mai mult praf decît în toată viaţa mea. Un trafic halucinant. Nu o dată ne-am trezit cu un imens autocamion ieşind din praf în chiar… buza maşinii noastre, dînd parcă peste noi şi doar reacţia rapidă a şoferului ne-a salvat. Şoferul, nu v-am spus nimic despre el... se numeşte Steve, are cinci copii, i-a murit soţia şi nu s-a mai recăsătorit. Tace mai tot timpul, conduce impecabil, respectă orele fixe şi, spre sfîrşitul călătoriei a dat dovadă chiar şi de puţin… umor. Şi-a făcut meseria corect şi cu ştiinţă. Nu pot decît să îi mulţumesc pentru cele trei zile în care am reuşit să supravieţuim şi să vedem lucruri minunate.

Cîndva, va fi mai bine pe şoselele Kenyei. Atunci se va putea călători rapid, în siguranţă şi se va putea respira în voie. Pe lîngă drumul cu hîrtoape/cratere am văzut cum se lucrează , se sapă fundaţia adînc şi solid şi se asfaltează o şosea modernă. Cîndva…dar, mai e mult pînă atunci! Deocamdată… Maşina era dotată cu aer condiţionat. Dar cînd i-am dat drumul… tot interiorul s-a umplut şi mai mult cu praful înecăcios. Am revenit la geamurile deschise – cu ele închise, te sufocai – pe care le puteam manevra doar după ce, într-un anume loc, Steve dădea cu putere cîţiva pumni pentru ca mecanismul să se scuture de praf si să funcţioneze. Şi asta, din sfert în sfert de oră! Iar poluarea este… de nedescris. Dar, n-ai ce face, rabzi, îţi curg lacrimile, mesteci nisip şi speri ca tot acest chin să merite iar elefanţii, girafele, hipopotamii, leii si zebrele să fie acasă cînd îi vei vizita! Către prînz am ajuns la prima destinţie: complexul Serena Lodge din apropierea Parcului Naţional Amboseli. Ne-a întîmpinat un masai autenic – cel puţin asta dorea să pară - înalt de… 2 metri.

Acum îmi dau seama că nu v-am spus nimic despre drumul în sine. Doar că este pierdut în praf. Cînd praful se risipea, după mulţi kilometri în care nu era nici o aşezare , treceam pe lîngă cîte un popas cu răcoritoare, apă îmbuteliată şi ţigări (cele mai ieftine ţigări kenyene se numesc Sportsman) – şi, din păcate aceleaşi produse Snikers, Bounty, Twix, cipsuri, Coca Cola, pe care le găsim şi în Romania la chioşcul din colţul străzii ! - sau vedeam, în depărtare, cîteva case ce alcătuiau o aşezare de masai, celebrul trib kenyan cunoscut în lumea întreagă pentru frumuseţea bărbaţilor şi a femeilor şi plăcerea lor deosebită de a se găti cu podoabe specifice din mărgele colorate. Daca doriţi să aflaţi mai multe despre masai, citiţi cartea scriitoarei elveţiene, Corinne Hofmann...”M-am îndrăgostit de un masai”, tradusă şi la noi şi… veţi afla totul. Eu vă pot spune – şi arăta acum – doar casele în care locuiesc, case de pămînt, joase şi înghesuite – şi podoabele pe care le poartă. Cei care se apropie de turişti vînd bijuterii de mărgele, oase şi cupru şi sculpturi în lemn, mai ales animale, toate de o frumuseţe rafinată dar… mereu aceleaşi. Sunt foarte puţine locurile în care ai voie să te dai jos din maşină, şoferul este foarte atent, e răspunzător pentru noi. Dar cînd ne oprim, apar parcă nici nu ştii de unde aceşti masai vînzători ambulanţi îngrozitor de insistenţi. Nu scapi de ei decît atunci cînd te urci în maşină şi pleci dar dacă ai geamul lăsat, ei continuă să îţi ofere şi chiar încearcă să te silească să cumperi. Scena s-a repetat de nenumărate ori pe parcursul călătoriei.

Complexul Serena Lodge

Serena Lodge este un complex de căsuţe/camere ce amintesc de casele africane tipice: sunt rotunde şi acoperite cu frunze uscate de palmieri sau cocotieri. De afară par rustice, înăuntru însă sunt impecabile, cu grup sanitar şi decoraţii de un bun gust desavîrşit. Acest bun gust desăvîrşit mi s-a întipărit în minte şi în suflet ca o amprentă a Africii moderne. În alte părţi ale lumii, preţul ridicat al unei camere nu presupune şi confortul sufletesc al unui mobilier cu adevărat frumos şi original. În faţa căsuţei noastre care purta numărul 15, două scaune de lemn pe o mica terasă vizitată de şopîrle şi maimuţe. În jur, un parc minunat, cu flori multicolore. Totul de o curăţenie desăvîrşită! Masa se lua într-un pavilion mare, construit în acelaşi stil. Multe legume fierte şi carne la grătar... Pentru prima oară am găsit produse lactate, un cascaval dens şi… camembert servit cu rondele de biscuiţi. M-am bucurat mult căci în afara laptelui clocotit cu care se servesc ceaiul şi cafeaua, nu mai gustasem produse lactate de… o săptămînă. Nimic!

Parcul Naţional Amboseli

La ora 15 am pornit către parc. Trebuia să ajungem la un rîu unde se adapă animalele. Parcurile naţionale sunt împrejmuite de garduri de sîrmă prin care trece curent electric. Nu ştiu să spun bine de ce, ca să împiedice animalele să iasă sau…. să-i oprească pe oameni să intre. Porţile sunt strîmte şi păzite. Sunt controlate maşinile care nu au voie decît dacă folosesc un anume tip de benzină ecologică. Spre deosebire de şosele, în parcurile naţionale aerul este curat şi pur, este o lege pe care toţi o respectă.

În faţa noastră se înalţă vîrful Kilimanjaro, dincolo de graniţa cu Tanzania. Este impunător, cu creasta mereu ascunsă în nori. Il priveşti fascinat! O frumuseţe dură, semeaţă. L-am văzut la toate orele zilei – după amiaza este cu totul acoperit de nori; spre seară norii se ridică încet dar umbrele înserării îi dau un aer posac; dimineaţa, în schimb, profilat pe un cer albastru fără urmă de nor şi în puternica lumină a soarelui, îţi taie respiraţia prin frumuseţea şi forţa pe care le emană. Atunci este marele, celebrul, unicul vîrf de poveste, Kilimanjaro în toată splendoarea lui.

La rîu, era plin de animale. Stau liniştite şi se odihnesc în amurg. Mulţi elefanţi, zebre, antilope, bivoli – sau ceva asemănător! – girafe, chiar si o cita. Şi plin de maşini şi de aparate de fotografiat. Nu ne luau în seamă. Turma de elefanţi si cita au trecut drumul chiar prin faţa noastră. Nu vă pot pot descrie în cuvinte fantasticul acelui moment. Va las doar să priviţi pozele.

Un sat de masai

Pentru a doua zi dimineaţa, la preţul de 1000 shillingi kenyeni adică aproximativ 15 USD ni s-a propus o vizită într-un autentic sat de masai cu posibilitatea de a fotografia tot ce dorim. Am acceptat.

Satul de masai este pitit undeva intre tufişuri. Era ascuns vederii şi de un gard din crengi menit şi să apere casele şi oamenii de atacurile animalelor sălbatice. Opt - zece case de pamînt, aşezate în cerc, scunde, ca să intri trebuie să te apleci. In mijlocul satului, un spaţiu pentru animale, pămînt amestecat cu balegă de capre, vaci şi măgăruşi - cred că balegă se spune şi în aceste cazuri, nu numai la vaci ! Acolo am fost primite de un grup de femei îmbrăcate în haine tradiţionale, impodobite şi vesele, sărind şi cîntînd pline de zel şi de soţii lor plini de solicitudine. Ne-am fotografiat, ni s-a arătat şi cum se face focul, în manieră tradiţională. Am intrat într-o casă mică şi înghesuită, la dreapta era patul tatălui, la stînga cel al mamei şi copiilor, o ferestruică minusculă, întuneric şi în mijlocul odăii un foc deschis de vreascuri din care se ridica un fum înecăcios. Am ieşit repede... Ei zîmbeau, rîdeau, cîntau, dansau....Era viaţa lor . În savană, la poalele vîrfului Kilimanjaro!

Am plecat destul de în grabă. La o oră anume trebuia să ne aflăm la un loc de întîlnire cu alte maşini ca să alcătuim un convoi cu pază armată – nu am înţeles exact dacă eram păziţi de oameni sau de animale ! Şi am luat din nou drumul, acum roşu, al savanei, un drum catalogat drept high speed căci era pietruit şi neted. Şi praf mai puţin! Am mers ore întregi în acelaşi decor. Ne-am oprit o singură dată, la un munte de lavă şi ni s-a permis să coborîm din maşini pentru cîteva minute. Sub pază, desigur!

Parcul naţional Tsavo

Pe la ora 12 am intrat în parcul naţional Tsavo şi am crezut că am ajuns la destinaţie. Eroare! Am mai parcurs două ore dus şi două întors ca să luăm un anume tip de benzină ecologică, de la o altă intrare în parc. Timpul trece destul de greu. Acelaşi peisaj, aceleaşi girafe, aceleaşi zebre, aceleaşi.... Începi să te gîndeşti ce se mai întîmplă oare acasă şi să te întrebi ce cauţi atît de departe ca să stai într-un microbuz ore întregi pe un drum roşu care nu se mai termină...

Apoi am ajuns la Ngulla Lodge, un complex de alte căsuţe africane, agăţate ca nişte cuiburi de un versant muntos. Nu le vezi decît atunci cînd te apropii şi nu îţi dai seama de confortul şi frumuseţea lor decît atunci cînd păşeşti pe terasa imensă a restaurantului deschis în trei părţi către depărtări nesfărşite sau în căsuţa ta, ornată cu piei de vaci bălţate, din nou de un bun gust desăvîrşit. Peste tot mobilier din lemn răsucit, cu noduri, lăcuit şi asamblat în scaune, paturi, fotolii, mese....

Ni se spune să nu ieşim nici ziua nici noaptea singure căci complexul este deschis şi ne putem trezi cu leul la uşă. M-am gîndit că exagerează! Un grup de masai în costume tradiţionale stau mereu prin preajmă, cînd vrei să ieşi din căsuţa ta, dai doar o strigare... masaaai!!! şi cineva vine să te conducă. Avem apă caldă şi ne bucurăm, de ea. Un perete al căsuţei este din plasă, de sus pînă jos aşa că privirile se pot pierde în cele depărtări. Noaptea se acoperă cu o perdea de piele. Paturile sunt din nou protejate de falduri de tifon. Mie mi se pare o protecţie inutilă căci, în 10 zile, m-a muşcat un singur ţînţar!

O masă rapidă: carne de pui si de vaca fiartă şi friptă, supă clară, legume fierte, fructe, dulciuri, ceai.... şi, din nou în microbuz, să căutăm hipopotami. Nu i-am găsit in sălbaticie deşi ne-am strecurat pe drumuri ascunse şi dificile. Cred că era prea cald şi animalele se adăpostiseră la umbră. Am ajuns la o rezervaţie, un lac imens, plin de hipopotami. În jur, maimuţe. Am rămas cu gura căscată şi am pierdut noţiunea timpului....Apoi, din nou în microbuz, un alt apus spectaculos, cina la lumina lumînărilor, căsuţa noastră cu şopîrle pe pereţi, fotoliile de lemn de pe terasă, zgomotele naturii, un grup de elefanţi care vine la lacul micuţ de sub terasa noastră – proprietarul a pus un bec puternic într-un copac, aşa că i-am putut vedea. Şi un somn greu şi fără vise.

La Mombasa

A doua zi dimineaţa, am revenit la civilizaţie şi am pornit, pe o şosea excelentă spre Mombasa. Aerul este din ce în ce mai fierbinte şi mai uscat. Încep să am senzaţia că mîinile şi faţa îmi sunt acoperite de o piele de...hîrtie. Mombasa se află pe locul doi, după capitala Nairobi, în ierarhia marilor oraşe kenyene. Este, în schimb, cel mai important port al Africii de Est. În oraşul „nou” se aglomerează case cu un etaj, multicolore, printre ele, străzi late şi un trafic de coşmar. De fapt, totul este un haos de oameni şi maşini.

In centru, vechea piaţă de sclavi, astăzi, o atracţie turistică mult căutată! În jurul ei, mărfuri de tot felul ce se revarsă din cărucioare sau sunt întinse pe jos, munţi de nuci de cocos pe care vînzătorii le curăţă şi din care mulţimea soarbe prin paie lungi sucul cu gust specific. Grătare pe care sfîrîie cărnuri, bănci cu sediile păzite de bodyguarzi ameninţători, cafenele îmbietoare, mulţime pestriţă dominată de musulmanii pe care îi recunoşti după îmbrăcăminte, ei, cu haine albe, pantaloni şi tunică lungă sau cămaşă lungă, ele, drapate de sus pină jos, de cele mai multe ori în negru, cu ochii doar la vedere, uneori şi aceştia acoperiţi de o masca de dantelă. Te fascinează, le cauţi în mulţime, le urmăreşti cu privirea pînă dispar şi încerci, în zadar, să le înţelegi. Desigur, nu am părăsit microbuzul nici o clipă, şi aşa, eram asaltate la fereastră de cerşetori insistenţi iar şoferul şi ghidul nostru, Steve, mi-a spus să nu ţin nimic în braţe şi să strîng bine în mînă camera foto căci nu este exclus ca cineva sa ţîşnească din mulţime şi să încerce să mi-o smulgă.

Oraşul vechi este dominat de silueta impunătoare colorată în galben şi negru a fortului Jesu, a cărui construcţie a început în 1593. Ghidul scris informază că preţul de intrare este 3 USD per vizitator, la casă însă, biletele costa 8 USD! Ni se spune că, privit de sus, fortul Jesu are conturul trupului lui Isus pe cruce. A fost o citadelă greu de cucerit care a jucat un rol major în luptele sîngeroase dintre portughezi şi arabi. Lîngă fort începe aşa numitul oraş vechi, cu străduţe înguste şi scurte , prin care uneori nu poate trece decît un singur om, amestecate parcă într-un ghem încîlcit – o tactică prin care oraşul se apăra de invadatori. Vedem cea mai veche moschee cu o formă cu totul neobişnuită, ca o căciulă înaltă şi ne plimbăm, conduse de un ghid angajat pe loc, pe străduţele cu adevărat sordide, murdare, cu case cîndva splendide, acum mîncate de igrasie şi de vreme, care, pe alocuri, prin uşi fantastice sculptate cu ornamentaţii bogate şi versuri din coran, amintesc de strălucirea unor vremi de mult apuse. Daca ne-a fost teamă? Nu, deloc, ghidul ne-a asigurat că nimeni nu se va atinge de noi în prezenţa lui căci da, hoţi şi agresori există mulţi, dar se feresc cu grijă de martori incomozi la acţiunile lor.

În sfîrşit, pornim către plaja care este undeva, la marginea oraşului. Încep hotelurile somptuoase, peisajul se schimbă treptat, intrăm într-o altă lume pe care, în furnicarul oraşului şi mizeria cartierului vechi, nici nu am bănuit-o. Hoteluri mari, un lux exorbitant, sub cocotierii veşnic foşnitori, spaţii verzi, amenajate cu bun gust, te invită la odihnă. In faţă, oceanul, desprins parcă din filmele de la Discovery! Prima întrebare : de ce nu este nimeni în apă şi toţi turiştii folosesc piscinele largi şi primitoare! Mi-am dat răspunsul imediat : oceanul are cam.... 40-50 de centimetri adîncime. Atît! Trebuie să mergi muuuult în larg ca să poţi înota. Şi atunci, sigur, preferi piscina. Plaja este largă şi serveşte drept loc de promenadă pentru oricine. La ieşirea din spaţiul hotelului, un angajat cu armă porneşte lîngă tine, preventiv. De aceea, poate, turiştii din hotelurile de la Mombasa rămîn în paradisul artificial creat pentru bucuria şi confortul lor, într-un spaţiu izolat de restul lumii.

Restaurantul, de fapt un lanţ de săli unde poţi lua masa, este, practic, în aer liber. Bufetul...fantastic, parcă te-ai afla într-un hotel occidental de cinci stele. Iar servicul, impecabil! Seara, ne-am tolănit pe sofale special amenajat si... pur si simplu am le-ne-vit. Cu un pahar de vin, cu o prăjitură specială, cu o ţigară fină.... Este o senzaţie!

A doua zi dimineaţa încercăm să facem o plimbare pe ocean, către o rezervaţie naturală, din preajma bartierei de corali. Barca are fund de sticlă, prin care se poate vedea viaţa din apă. Ne tîrguim la sînge cu proprietarii bărcilor care se bat practic pe noi. Timpul trece, senzaţia de disconfort creşte. Încercăm să angajăm excursia pe apă prin oficiul hotelui şi ni se cere un preţ exorbitant. Revenim la proprietarii de bărci care ne asaltează din nou. Ne trag de mîini, de haine, se ceartă între ei, devin chiar agresivi...Renunţăm. Între timp am aflat că, dacă nu mergi la prima oră a dimineţii, nu mai poţi vedea coralii care, pentru a se adăposti de căldura excesivă, coboară în adînc. Mai petrecem cam o oră pe marginea piscinei. Apoi plecăm la aeroport. În 45 de minute vom fi înapoi , în Nairobi şi, peste cîteva ore, ne îmbarcăm pentru Amsterdam - Bucureşti. În aeroport, păsări... în sala de aşteptare.

Un drum minunat deasupra norilor, într-un soare orbitor. Deodată auzim în difuzor vocea pilotului:priviţi în stînga. O imagine de neuitat ! Din norii de un alb imaculat, strălucind ireal, se ridică, semănînd cu o masivă spinare de elefant, vîrful Kilimanjaro!