Hreniţa sau Cresonul de grădină

Românii au botezat cresonul de grădină hreniţă, sora hreanului, pentru că e iute, tare, hrănitoare şi săţioasă ca şi hreanul.

În frunzuliţele-i verde închis şi fragede, hreniţa cea iute, cu adevărat dublul feminin al hreanului, ascunde o zestre fabuloasă.

Are mult caroten (mai mult decât au portocalele), pe care intestinul îl preface în vitamina A.

Are din belşug vitaminele C, PP, B 1 şi B 2 şi nepreţuite săruri: de iod, fier, potasiu şi calciu (mai mult decât ceapa verde) ce sunt în stare să vindece felurite ulcere şi răni.

Se mănâncă numai crudă. În salate şi murături, pe care le face pasionale. Frecată cu unt de uns tartinele calde de dimineaţă sau desfăcută în iaurtul de capră pe care, desigur, îl faceţi voi înşivă din laptele proaspăt cumpărat din piaţă.

În pasta de urdă sau de caş proaspăt, desigur, luate tot din piaţă, cărora le inspiră o ardoare ce, deşi nu-i atât de mistuitoare şi de voluptoasă, până la lacrimi, ca cea a hreanului, le preface în puternice filtre de dragoste.

De fapt, cresonul de grădină e o salată fermecată ce se cultivă iarna, timpuriu, în grădini, pe câmp sau chiar acasă, în ghiveci, la fereastră.

Micile plăntuţe rasar în doar 2 - 3 zile şi se fac bune de mâncat într-o săptămână şi jumătate, cel mult două săptămâni.

Grădinarii ne învaţă cum s-o cultivăm, cât mai simplu, acasă: aşternem într-un ghiveci, dar poate fi o tavă sau o lădiţă, un pat de pământ bun, cam 4-5 cm, pe care aruncăm cu grijă seminţele.

Îl acoperim cu un strat subțire de pământ de 1-2 mm şi-l udăm.

Întrucât în primele zile lumina nu trebuie să vadă semințele, e bine să acoperim ghiveciul sau micul nostru răzor cu un carton, de pildă.

O putem face oricând ne e poftă de aroma feminină a hreanului.