Europa de Est – Dominoul naţiunilor

"De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezișul continentului".

Winston Churchill, fost premier britanic, 1946.

Anul 1989 a fost anul naţiunilor din Europa de Est, care au reuşit să schimbe structura politică impusă de sovietici în teritoriul ocupat după al doilea război mondial.

Printre acestea s-a numărat şi România. O întoarcere plătită însă foarte scump. În victime omeneşti şi pagube materiale.

În toate celelalte ţări est europene schimbarea, transferul de putere, translaţia către noua condiţie de ţări libere s-a făcut pe baza acordurilor dintre puterea unică şi grupurile de opoziţie.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 17 iunie 2013:

Fiecare ţară a avut particularităţile sale, chiar dacă procedura schimbării regimului politic şi social a fost croită pentru toate statele regiunii.

România deţinea în anul 1978 poziţia înaintată de prima ţară ce ar fi cauzat ruperea. Şansa după cum o susţin şi invitaţii ediţiei a fost pierdută prin lipsa de înţelegere şi de perspectivă ale liderului de atunci, Nicolae Ceauşescu.

În ciuda unei politici consecvente de îndepărate a României de URSS şi aliaţii săi, de apropiere către Occident, cultivarea unei relaţii privilegiate cu Statele Unite, însă şi foarte bine ascunsă publicului, până la final suficiente erori ale deciziei fie politice , fie militare au dus la un epilog ce a situat România aproape în afara jocului la începutul lui 1990, cu puţine şanse pentru o îndelung aşteptată relansare pe continentul european.

Europa de Est revine în atenţia cercetătorilor şi a unei părţi a publicului larg prin publicarea în limba română a unui volum de sinteze despre fenomenul căderii regimului comunist , în varianta unor tineri politologi şi istorici polonezi. Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Paweł Ukielski „1989 – Toamna naţiunilor”.

Polonia a avut şansa unei rezistenţe cultivate împotriva ocupantului, apoi suportul Bisericii Catolice a fost determinant pentru moralul şi organizarea nucleelor, sindicatul „Solidaritatea” a preluat iniţiativa în mediul opoziţiei politice alături de un grup de intelectuali.

Polonia s-a bucurat intens de sprijinul noului Suvern Pontif în epocă – Papa Ioan Paul al II-lea – de lobby făcut în America de minoritatea polonă.

Ungaria a avut un traseu similar în unele puncte cu Polonia, cele două ţări au avut o atitudine asemănătoare împotriva regimului şi în anul 1956, dar şi mai târziu.



Foto: "1989 - toamna natiunilor" - Autorii polonezi Adam Burakowski, Paweł Ukielski şi colegii noştri Iana Ioniţă şi Eugen Coroianu în regie pentru un interviu oferit postului nostru de radio.

Negocierile purtate între reprezentanţii puterii comuniste şi opozanţi s-au desfăşurat în Ungaria ca şi în Polonia cu greutate însă îndreptându-se spre rezultate pozitive.

Janos Kadar, fostul lider a cedat puterea unui comunist mai tânăr, tipic pentru filosofia „Perestroikăi”, însă curentul schimbărilor şi aranjamentele au făcut posibilă tranziţia către post-comunist, cu alte cuvinte către pluralism politic şi economie de piaţă.

Cehoslovacia a fost reprezentată de un grup disident cu corolarul Vaclav Havel – viitor preşedinte – în încercarea de a rupe menţinerea comuniştilor la putere.

Liberalizarea dialogului s-a făcut mai dificil în Cehoslovacia şi ca urmare a unui regim de mână forte instalat după „Primăvara de la Praga”, impus de statele membre ale Tratatului de la Varşovia cu excepţia României.

Un miting generos în participare şi o pseudo-victimă (la început student, apoi clarificată situaţia, în sensul că protestatarul ucis nu a murit şi că nu era student, ci un ofiţer cehoslovac de informaţii) au tranşat în mare parte lupta pentru putere.

Germania Răsăriteană sau RDG încă de la început a funcţionat ca un stat-surogat, fiind eminamente decizia lui Stalin de a înfiinţa o contra-pondere la Occidentul capitalist.

Conducerea politică a RDG a privit cu scepticism, chiar neîncredere avântul schimbării ordonat de la Moscova. Era „în alb” o concediere a vechilor lideri ai partidelor comuniste din Europa de Est şi înlocuirea lor cu tineri, mult mai deschişi la noua politică sovietică.

În această categorie s-a înscris şi Nicolae Ceauşescu, un opozant făţiş al lui Mihail Gorbaciov.

Bulgaria păstra legături speciale cu Moscova, ele veneau din istoria panslavistă, apoi era şi un suport economic şi tehnologic al Moscovei pentru Sofia, fără de care aceasta nu ar fi rezistat.

Schimbarea lui Teodor Jivkov s-a făcut într-o variantă uşor umoristică a Biroului Politic, fiindu-i promisă la schimb, funcţia de preşedinte al R.P. Bulgaria, fapt ce nu s-a mai petrecut.

Numai în România transferul de putere s-a făcut în mod violent, numărul victimelor fiind mare, însă şi mai mare după alungarea reprezentanţilor fostului regim, o situaţie încă nelămurită până în prezent.

Contribuţii editoriale: Adam Bulakowski şi Pawel Ukielski despre schimbările din Europa de Est şi traseul pas cu pas al căderii regimurilor comuniste din regiune. Două interviuri ilustrate de Iana Ioniţă.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct în reluare pe Internet, de la adresa : www.romania-actualitati.ro