Ce aduce nou tratatul de Lisabona

Preşedinte pentru doi ani şi jumătate

Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată. Uniunea va avea un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va înlocui pe actualul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va fi, în acelaşi timp, şi vice-preşedinte al Comisiei.

Numărul de membri ai Parlamentului European este fixat la 750 plus preşedintele PE. Numărul minim şi maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni. România beneficiază de 33 de deputaţi europeni. Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu.

Tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislaţia europeană împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedură cunoscută sub numele de „co-decizie”). Votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE.

Se va renunţa astfel la dreptul de veto în multe domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de acţiune comunitară.

Deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a 55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene. Parlamentele naţionale dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuţiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau european) – respectarea principiului subsidiarităţii. Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică. Importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică integrată.

Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii, precum combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în domeniul energiei. Statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în acest sens de clauza de retragere.

Parlamentul European

Parlamentul European este ales la fiecare cinci ani şi reprezintă cetăţenii statelor membre UE. Ca şi tratatele anterioare, Tratatul de la Lisabona sporeşte prerogativele şi influenţa Parlamentului European, după cum urmează.

Astfel, în procesul de legiferare se generalizează, cu foarte puţine excepţii, procedura de „co-decizie”, conform căreia Parlamentul European are puteri egale cu cele ale Consiliului Uniunii Europene (denumit de Tratat Consiliu), în ceea ce priveşte posibilitatea de a propune amendarea legislaţiei supuse dezbaterii, precum şi adoptarea ei finală; este întărit rolul de control asupra deciziilor de natură legislativă pe care Comisia Europeană este abilitată să le ia, Parlamentul European având dreptul de a bloca adoptarea deciziilor pe care le consideră neadecvate.

Parlamentul European are o influenţă sporită în desemnarea Comisiei Europene; acesta va alege Preşedintele Comisiei, pe baza propunerilor formulate de Consiliul European; Parlamentul păstrează, de asemenea, dreptul de a aproba structura Comisiei Europene în ansamblul său şi, eventual, de a o demite printr-un vot de cenzură; este întărit rolul Parlamentului European în adoptarea bugetului Uniunii; sunt extinse categoriile de acorduri internaţionale ale Uniunii care necesită aprobarea formală a Parlamentului; Parlamentul a dobândit, de asemenea, dreptul de a iniţia revizuiri ale tratatelor constitutive, precum şi pe cel de a lua parte la procesul de revizuire.

În ce priveşte componenţa Parlamentului European, numărul deputaţilor europeni a fost limitat la 750 plus Preşedintele PE.

Distribuţia locurilor se face conform principiului „proporţionalităţii degresive”, stabilindu-se un prag minim de 6 reprezentanţi şi unul maxim de 96 reprezentanţi/stat membru.

Prin Tratatul de la Lisabona, România va beneficia de un număr de 33 de locuri în Parlamentul European.

Consiliul European va avea competenţa de a decide asupra modificării componenţei Parlamentului, prin vot unanim şi după consultarea acestuia.

Prin derogare, în perioada 2009-2014, Parlamentul European are 754 de europarlamentari.

Consiliul European

Consiliul European este cunoscut încă din 1974 sub această denumire. El stabileşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii.

Consiliul European este alcătuit din şefii de stat/de guvern ai statelor membre, cărora li se alătură preşedintele Comisiei.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va participa la lucrările Consiliului European.

Tratatul de la Lisabona conferă acestei structuri statutul formal de instituţie a Uniunii şi precizează anumite modificări ale activităţii sale.

Principala noutate adusă de Tratatul de la Lisabona priveşte crearea poziţiei permanente de Preşedinte al Consiliului European.

Este înlocuită, astfel, la nivelul Consiliului European, procedura actuală a preşedinţiei naţionale semestriale, deţinute prin rotaţie de către fiecare stat membru; preşedinţia rotativă va fi menţinută doar la nivelul Consiliului.

Preşedintele Consiliului European va fi ales prin vot cu majoritate calificată, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Noua poziţie este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii naţionale.

Preşedintele instituţiei va prezida lucrările Consiliului European, va acţiona în sensul facilitării consensului între statele membre, va asigura dialogul cu alte instituţii europene şi va reprezenta Uniunea în exterior, fără a aduce atingere atribuţiilor unei alte funcţii nou create, aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

De asemenea, Consiliul European propune Preşedintele Comisiei Europene, numeşte Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, decide trecerea, în anumite domenii, de la procedura votului unanim la votul cu majoritate calificată.

Consiliul European se reuneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său. Totodată, preşedintele Consiliului European poate convoca o reuniune a acestuia în situaţii extraordinare.

Comisia Europeană

Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele acesteia şi a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare.

Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi cu privire la componenţa Comisiei şi desemnarea Preşedintelui acesteia. Astfel, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va deveni - în virtutea acestei poziţii - şi membru al Comisiei, cu rang de vicepreşedinte.

Tratatul de la Lisabona include o prevedere conform căreia, începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi dintre statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12 decembrie 2008 a decis în unanimitate că va acţiona în sensul menţinerii sistemului un stat/ un comisar pentru structura Comisiei şi după 2014.

Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European.

În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.

Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului European.

Comisia Europeană va continua să adopte decizii, la toate nivelurile, prin majoritatea simplă a membrilor ei. Alocarea portofoliilor specifice ale acestora revine preşedintelui Comisiei, care va putea totodată schimba portofoliile comisarilor pe durata mandatului său.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), care include Curtea de Justiţie propriu-zisă şi tribunalele specializate, va continua să fie instituţia responsabilă cu interpretarea şi aplicarea legislaţiei europene. Fiecare stat membru va continua să fie reprezentat în cadrul Curţii printr-un judecător (în prezent sunt 27 de judecători la CJUE).

Şi în acest caz Tratatul de la Lisabona aduce modificări. Astfel, Consiliul va putea decide, cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), asupra înfiinţării de tribunale specializate sub egida Curţii, precum şi asupra modificării statutului acesteia. În plus, posibilitatea persoanelor fizice de a se adresa direct Curţii este extinsă.

De asemenea, există posibilitatea ca Comisia Europeană sî acţioneze împotriva statelor membre care îşi încalcă obligaţiile, adresându-se Curţii este simplificată, prin eliminarea etapei „avizului motivat”.

Competenţele Curţii privind verificarea conformităţii legislaţiilor naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a numeroase aspecte incluse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

De asemenea, Curtea poate să impună penalităţi mai mari statelor membre pentru încălcarea dreptului european.

Banca Centrală Europeană

Prin Tratatul de la Lisabona, Banca Centrală Europeană (BCE) devine instituţie a Uniunii Europene. Tratatul îi conferă, de asemenea, puteri sporite de a adopta măsuri privind aspecte internaţionale legate de uniunea monetară.

Banca Centrală Europeană este responsabilă, printre altele, pentru definirea şi aplicarea politicii monetare a statelor membre care au adoptat moneda euro (state ce aparţin aşadar zonei euro). Astfel, BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote în zona euro.

Diviziunea competenţelor - o mai mare claritate

Tratatul de la Lisabona specifică faptul că statele membre sunt cele care atribuie competenţe Uniunii în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord. Atribuţiile care nu sunt conferite Uniunii aparţin statelor membre.

Totodată, Tratatul de la Lisabona marchează un progres important în ceea ce priveşte clarificarea distribuţiei de competenţe între Uniunea Europeană şi statele membre, stabilind trei mari categorii de competenţe: exclusive, partajate şi competenţe de susţinere, coordonare sau completare.

Competenţele exclusive sunt acelea în virtutea cărora numai Uniunea poate legifera, iar statele membre nu o pot face decât dacă sunt mandatate expres în acest sens de către Uniune.

Competenţele exclusive ale UE se exercită în 5 domenii: uniunea vamală, regulile de concurenţă necesare pentru funcţionarea pieţei interne a UE, politica monetară (doar faţă de ţările care au adoptat moneda comună „euro”), conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit, politica comercială comună.

De asemenea, încheierea anumitor categorii de acorduri internaţionale se numără printre competenţele exclusive ale Uniunii.

Competenţele partajate (sau mixte) presupun faptul că dreptul statelor membre de a legifera este condiţionat de neexercitarea de către Uniune a propriei competenţe de legiferare sau de renunţarea de către aceasta la legislaţia adoptată într-o anumită materie.

Domeniile de competenţă mixtă sunt cele mai numeroase, de exemplu piaţa internă, coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura,transportul, energia, reţelele transeuropene, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, aspecte ale politicii sociale.

Domeniul competenţelor partajate este deschis, putând fi oricând adăugate noi competenţe pe lista respectivă.

Există, de asemenea, domenii în care competenţa Uniunii se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acţiunii statelor membre, fără ca acţiunea Uniunii să poată conduce la armonizarea reglementărilor naţionale: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; industrie; cultură; turism; educaţie, formare profesională, tineret şi sport; protecţie civilă; cooperare administrativă.

Acestor tipuri de competenţe li se adaugă, ca politici separate şi specifice, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă.

Uniunea Europeană va avea astfel un rol de coordonare a acţiunilor statelor membre în ceea ce priveşte:politicile economice;politicile de ocupare a forţei de muncă;
politicile sociale.

Pentru a evita stabilirea unui catalog prea rigid al competenţelor Uniunii, Tratatul de la Lisabona prevede o procedură specifică, adevărată clauză de flexibilitate, care permite adecvarea competenţelor Uniunii la obiectivele stabilite în Tratate.

Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate adopta măsuri corespunzătoare în cazul în care o acţiune a Uniunii este necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele tratatelor, iar atribuţiile necesare în acest sens nu sunt specificate.

Consiliul acţionează la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European. Indiferent de procedura decizională aplicabilă, Consiliul îşi exprimă voinţa prin vot.

De-a lungul timpului, ca urmare a extinderii Uniunii Europene, probabilitatea unui blocaj decizional prin exercitarea dreptului de veto al statelor membre a crescut.

Astfel, aria de aplicare a regulii unanimităţii a fost restrânsă, iar deciziile în tot mai multe domenii au ajuns să fie luate cu majoritate calificată.

Tratatul de la Lisabona continuă tradiţia tratatelor din ultimii ani, prevăzând noi extinderi ale sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată în Consiliu.

Procedura votului cu majoritate calificată va înlocui regula unanimităţii în numeroase domenii în care aceasta este aplicabilă în prezent. Se va realiza cea mai amplă extindere a majorităţii calificate operate până acum.

Trecerea la majoritate calificată priveşte atât domenii tehnice, cât şi anumite subiecte aparţinând unor domenii foarte sensibile, precum controlul frontierelor, azilul sau migraţia.

Alte domenii importante în care Tratatul stabileşte regula majorităţii calificate sunt: dreptul de stabilire; transporturile; politica spaţială; energie; sport; turism; protecţie civilă; cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării.

Numeroase domenii rămân totuşi guvernate de regula unanimităţii. Este vorba îndeosebi de: fiscalitate, măsurile de armonizare în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale, procedura de revizuire a tratatelor, precum şi cea mai mare parte a politicii externe şi de securitate comune.

Cu toate acestea, în toate aceste domenii (mai puţin în ceea ce priveşte deciziile având implicaţii militare sau în domeniul apărării), Consiliul European poate, în baza unui vot unanim, să împuternicească Consiliul să adopte măsuri cu majoritate calificată.

Această aşa-numită clauză- pasarelă este menită să evite modalitatea greoaie de modificare a regulii de vot prin amendarea tratatelor.

Iniţiativa cetăţenească

Tratatul de la Lisabona introduce o nouă prevedere care permite unui milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre să ceară direct Comisiei Europene luarea în discuţie a unei iniţiative de care sunt interesaţi, într-unul dintre domeniile de competenţă ale UE.

Pentru implementarea acestei iniţiative, este nevoie de adoptarea unui act legislativ european care să detalieze modalităţile de aplicare ale prevederii. În acest scop, Comisia Europeană a lansat o consultare publică a cetăţenilor europeni din toate statele membre, prin publicarea unei Cărţi verzi.


Parlamentele naţionale: un rol sporit în adoptarea deciziilor

Tratatul de la Lisabona conferă parlamentelor naţionale noi atribuţii şi o serie de competenţe consolidate privind procesul decizional al UE. Astfel, conform

Tratatului de la Lisabona, parlamentele naţionale: sunt informate cu privire la propunerile legislative la nivel european; acestea primesc documente precum agendele Consiliului, comunicările Comisiei sau programul legislativ al Comisiei; vor participa la procedurile viitoare de revizuire a Tratatelor; vor fi informate cu privire la cererile de aderare la UE; vor participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE în domeniul afacerilor interne (migraţie, supravegherea frontierelor, combaterea traficului ilegal de persoane, arme, droguri); vor fi implicate în supravegherea activităţilor Europol şi Eurojust.

De asemenea, parlamentele naţionale vor supraveghea respectarea principiului subsidiarităţii (conform căruia Uniunea Europeană nu acţionează în anumite domenii decât dacă acţiunea sa este mult mai eficientă decât cea la nivel naţional, regional sau local).

Astfel, după primirea propunerilor legislative, parlamentele naţionale vor avea la dispoziţie un interval de 8 săptămâni înainte de începerea discuţiilor în Consiliu pentru a verifica dacă propunerile legislative corespund principiului subsidiarităţii.

Parlamentele naţionale vor prezenta un aviz motivat în care vor indica dacă o anumită propunere a Comisiei respectă sau nu principiul subsidiarităţii.

În cadrul acestui mecanism, fiecare parlament naţional dispune de două voturi.

Dacă cel puţin o treime dintre parlamentele naţionale (un sfert, în cazul propunerilor privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală) consideră că o propunere legislativă încalcă principiul subsidiarităţii, Comisia este obligată să o reexamineze.

În cazul în care Comisia decide menţinerea textului în forma iniţială, trebuie să îşi motiveze opţiunea.

Dacă majoritatea parlamentelor naţionale consideră că o propunere este neconformă cu regula subsidiarităţii, iar Consiliul şi Parlamentul European susţin la rândul lor această opinie, iniţiativa respectivă nu îşi mai poate continua cursul.

Puterea parlamentelor naţionale de a proteja principiul subsidiarităţii este întărită şi prin posibilitatea oferită statelor membre de a promova, în numele acestora, recursuri în faţa Curţii de Justiţie în legătură cu orice act legislativ european care nu respectă acest principiu.


Energia

Tratatul de la Lisabona include pentru prima dată o secţiune specifică dedicată energiei, inaugurând astfel baza legală pentru acţiunea Uniunii în acest domeniu.

Dată fiind natura strategică a sectorului energetic, Tratatul de la Lisabona acordă Uniunii Europene competenţe partajate cu statele membre în privinţa asigurării funcţionării eficiente a pieţei energiei, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie a statelor membre, asigurarea resurselor energetice şi dezvoltarea de resurse energetice regenerabile.

Noile competenţe comunitare în acest domeniu nu afectează totuşi dreptul statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea asigurării propriei aprovizionări cu energie.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona stabileşte principiul solidarităţii între statele membre în acest domeniu – clauza de solidaritate în domeniul energiei.

Astfel, în cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăţi grave în aprovizionarea cu energie, Uniunea Europeană poate adopta măsuri pentru remedierea acestei situaţii.

Mediu – schimbări climatice

Acţiunea Uniunii în domeniul energiei trebuie să ia în considerare necesitatea protejării şi ameliorării mediului înconjurător.

Tratatul de la Lisabona recunoaşte combaterea schimbărilor climatice drept una dintre cele mai importante provocări la nivel global şi identifică măsuri prin care Uniunea să poată răspunde acestora.

Noul Tratat al Uniunii confirmă obiectivele privind protecţia mediului incluse în Tratatul de la Nisa, care fac referire la asigurarea unei dezvoltări durabile a Europei şi a unor standarde înalte de protecţie a mediului, precum şi la promovarea dezvoltării durabile în contextul activităţilor Uniunii în plan internaţional.

Ca o inovaţie, Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, obiectivul promovării în plan internaţional a măsurilor privind combaterea schimbărilor climatice.

Politica de coeziune economică, socială şi teritorială


Tratatul include între obiectivele Uniunii „coeziunea economică, socială şi teritorială”.

Termenul de „coeziune teritorială”, care apare în premieră în textul tratatului, reflectă dorinţa autorităţilor locale şi regionale ca specificităţile teritoriale existente în cadrul Uniunii Europene să fie mai bine recunoscute.

Tratatul de la Lisabona recunoaşte că o atenţie specială trebuie acordată zonelor rurale, celor de tranziţie industrială sau celor cu handicap natural sau demografic grav şi permanent.

Noul Tratat aduce modificări ale procesului decizional care să permită o mai mare participare a beneficiarilor săi la formularea acestei politici.

Astfel, reglementările referitoare la fondurile europene structurale şi de coeziune urmează să se adopte în viitor cu deplina participare a Parlamentului European, alături de Consiliu.

În acest mod, este înlocuită procedura actuală, în care Parlamentul nu are decât posibilitatea de a aproba sau nu aceste decizii, fără a putea introduce amendamente proprii.

Procesul decizional cunoaşte, totodată, o simplificare, în sensul că, la nivelul Consiliului, deciziile se vor lua cu majoritate calificată, în locul unanimităţii.

Modificări relevante pentru coeziunea economică au fost aduse şi în planul luării deciziilor legate de politica agricolă comună.

Elemente importante ale acesteia, precum adoptarea textelor de bază privind politica agricolă comună, vor fi decise în viitor pe baza unei implicări egale din partea Parlamentului European şi a Consiliului. În acest fel, interesele specifice, locale şi regionale, vor putea fi promovate mai bine decât în condiţiile actuale, când Parlamentul este doar consultat, iar deciziile finale şi detaliile lor revin exclusiv Consiliului.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate

Crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate reprezintă una dintre inovaţiile majore introduse de Tratatul de la Lisabona. Înaltul Reprezentant este numit de Consiliul European, cu acordul Comisiei Europene.

Mandatul acestuia va cuprinde atât responsabilităţile actualului Înalt Reprezentant pentru PESC, cât şi atribuţiile în materie de relaţii externe ce aparţin Comisiei Europene.

Înaltul Reprezentant va ocupa o poziţie centrală în cadrul instituţional european şi va fi în măsură să ofere Uniunii o voce mai puternică pe scena internaţională.

Tratatul de la Lisabona conferă un dublu rol Înaltului Reprezentant. Acesta va asigura, pe de-o parte, preşedinţia Consiliului Afaceri Externe (format din miniştrii de externe ai statelor membre) şi, pe de altă parte, va fi vice-preşedinte al Comisiei Europene.

Printre atribuţiile care îi revin se numără, de asemenea, dreptul de iniţiativă în domeniul PESC şi reprezentarea Uniunii faţă de terţi şi în cadrul organizaţiilor şiconferinţelor interguvernamentale (de ex., acesta poate prezenta o poziţie comună a UE în cadrul Consiliului de Securitate al ONU).

Înaltul Reprezentant va fi asistat în activitatea sa de un Serviciu European de Acţiune Externă (SEAE). Acesta ar urma să fie alcătuit din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei, precum şi din diplomaţi naţionali detaşaţi de către statele membre.

Componenţa noului Serviciu va urmări convergenţa politicilor externe ale statelor membre, precum şi crearea unei culturi comune a statelor în domeniul extern.

Organizarea şi funcţionarea SEAE vor face obiectul unei decizii a Consiliului, decizie care va fi adoptată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în baza unei propuneri a Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi obţinerea aprobării Comisiei Europene. Consiliul European din 29 - 30 octombrie 2009 a indicat că este avută în vedere adoptarea acestei decizii de către Consiliu cel târziu până la sfârşitul lunii aprilie 2010.

Vecinătatea Uniunii

Pentru prima dată în istoria construcţiei europene, importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de tratat, ca politică integrată.
Tratatul de la Lisabona conferă aşadar un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele din vecinătate.

În prezent, o parte dintre acestea sunt incluse în conceptul Politicii Europene de Vecinătate ca state care au o cooperare strânsă cu Uniunea Europeană, bazată pe consolidarea prosperităţii, stabilităţii şi securităţii.

Totodată, aceasta implică încheierea de acorduri specifice între Uniune şi statele respective privind instituirea de drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea întreprinderii de acţiuni comune. Implementarea acestora este supusă consultărilor periodice.

În prezent, Politica Europeană de Vecinătate se fundamentează pe planurile de acţiune bilaterale, aprobate de Uniune şi de fiecare partener. Planurile stabilesc un program de reforme economice şi politice cuprinzând priorităţi pe termen scurt şi mediu.

Clauza de solidaritate

Tratatul precizează că statele membre acţionează solidar atunci când unul dintre ele este victima unui atac terorist sau a unei calamităţi naturale sau produse de om.

Astfel, statele membre vor acţiona în comun, în spirit de solidaritate, în cazul în care un stat membru este victima unor asemenea catastrofe naturale (ex.: secetă, incendii, inundaţii, cutremure etc.).

Acelaşi principiu al solidarităţii se aplică dacă un stat membru este supus atacurilor teroriste. În toate aceste cazuri, potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană mobilizează, pe baza clauzei de solidaritate, toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziţia sa de statele membre.