Bucătăria Înmiresmată - Cimbrul de grădină

Săţiosul, aşa îi spuneau romanii cimbrului. De ce oare ? Pentru că li se părea a fi mirodenia cea mai hrănitoare şi cea mai săţioasă dintre toate. Numele lui era satureia, de la satur, care a dat în româneşte sătul.

Cimbrul vine, însă, în limba română, nu din latină, ci din grecescul θύμβρον (timbron), poate, pentru că era foarte preţuit la cuhniile boierilor greci stabiliţi în Tările Române.

Englezii i-au spus savory, iar spaniolii saborea, adică savuroasa.

În Evul Mediu arome intense de cimbru umpleau cuhniile mănăstireşti. Călugărilor trebuie că le uşura mult postul, dar şi digestia, în mâncarea de fasole uscată pe care cimbrul o făcea … cerească.

În afară de fasole, cimbrul dă vigoare mâncării de linte, de mazăre, de bob, de năut precum şi orezului. Şi nu numai. Le dă vârtute soţilor trecuţi de prima tinereţe şi îndrăzneală bărbaţilor prea sfioşi.

Există reţete medicale medievale care-l prescriau atât soţului, cât şi soţiei, ca să fie atraşi veşnic unul de celălalt.

Cimbrul te face să savurezi cu nesaţ ciupercile şi cremele cu unt, salata de roşii cu salvie şi cartofii cu rozmarin.

Cimbrul verde, bine mărunţit, răsfaţă lăptuca şi te scufundă într-un abis de plăcere amestecat în telemeaua de capră.

Câteva crenguţe de cimbru conservă perfect murăturile şi le face ... divine !

O umplutură extrem de simplă şi de savuroasă pentru tartinele calde de dimineaţă: măsline Kalamon fără sâmburi şi ceapă albă, tăiate mărunt, cimbru, oregano şi ulei de măsline.

Atenţie, cimbrul este o cu totul altă specie decat cimbrişorul, despre care vom vorbi vineri.