Bucătăria Înmiresmată - Cimbrişor sau cimbrul de câmp
Sumerienii foloseau cimbrişorul încă de acum 5.500 de ani ca mirodenie şi bază pentru remedii, iar egiptenii îl foloseau ca bază pentru balsamuri.
Articol de Zenaida Luca-Hac, 23 Octombrie 2009, 13:34
În Grecia antică era socotit un fel de iarbă a duhului şi un fel de tămâie, cum, de altfel ne arată şi numele său, tímos, care, lingvistic, e rudă cu tămâie şi cu duh, din română.
Acest lucru ne arată că cimbrişorul era destinat, în primul rând, să fie ars, ca şi tămâia, ca fumul său, intens parfumat, să ajungă la zei şi să-i desfete.
Grecii vechi găteau cu el, nu doar pentru că era îmbătător la miros, ci şi ca să capete putere şi bărbăţie.
Romanii se scăldau, înainte de luptă, în apă cu cimbrişor, că să capete curaj, vârtute şi războinicie.
Şi, nu întâmplător în Evul Mediu a ajuns să fie socotit o iarbă a războinicului, dătătoare de vitejie în luptă, motiv pentru care cavalerii îşi împodobeau scuturile cu ea.
Cimbrişorul era şi un ingredient nelipsit din piuliţa descântătoarelor romane care preparau renumitul amatorium pe care-l vindeau la preţuri piperate femeilor sterpe, soţilor vlăguiţi şi îndrăgostiţilor ce sufereau din dragoste.
În Evul Mediu era unul din ingredientele minune ale celebrului magiun al sultanilor: padişah kuvvet macunu ( se citeşte: padişah kuvét magiunú ), un filtru de dragoste, dătător de putere, pe care astăzi turiştii veniţi la Istambul îl cumpără nebuneşte din prăvăliile de mirodenii.