Brâncoveanu – Mărturisitorul lui Cristos

În cei 26 de ani de domnie ai lui Brâncoveanu, Țara Românească a cunoscut cea mai înfloritoare și prosperă epocă din istoria sa.

În ziua de 15 august 1714, ziua Adormirii Maicii Domnului, el și cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, au fost decapitați la Istanbul.

Biserica Ortodoxă Română i-a trecut în rândul sfinților-martiri și îi sărbătorește pe 16 august.

1.Cine era Constantin Brâncoveanu ?

Brâncoveanu era produsul a două familii domnitoare: una valahă (a tatălui) și una grecească, din Bizanț (a mamei).

A condus Valahia timp de un sfert de secol și era pe punctul de a o transforma într-o adevărată putere. A fost un demiurg/artizan al păcii și al bunăstării.

***

După tată, postelnicul (sfetnicul domnesc) Matei Brâncoveanu, zis și Papa din Brâncoveni, Brâncoveanu se trăgea din stirpea lui Basarab I, întemeietorul Valahiei (Țării Românești).

Se înrudea cu Neagoe Basarab și Mihai Viteazul, iar bunicul său, vornicul (mare dregător) Preda, era nepotul lui Matei Basarab.

După mamă, Stanca Cantacuzino, făcea parte din marea casă a Cantacuzinilor din Constantinopol, căreia îi plăcea să spună că scobora din basileul (împăratul Bizanțului) Ioan al VI-lea Cantacuzino (1341-1354) care a ales spre sfârșitul vieții să se călugărească.

L-au format doi dintre unchii săi cantacuzini: Șerban Vodă și stolnicul ( mai-marele mesei domnului) Constantin.

Ei și-au ajutat sora, pe Stanca, să-l crească de când avea un an, după ce tatăl, Papa, a fost ucis în timpul unei revolte în București (15 martie 1655).

Fiecare i-a oferit ce avea mai bun. Stolnicul Constantin, cărturarul familiei, care studiase la Padova, i-a pus la dispoziție celebra bibliotecă a Cantacuzinilor (cea mai mare din epocă).
Șerban Vodă l-a crescut pe lângă el și i-a lăsat în grijă Școala Domnească, tipărirea Bibliei în românește și tipografia, adică trei instrumente importante ale puterii.

Din nefericire, tot unchiul său, stolnicul Constantin, cel care l-a și ridicat pe tron, a fost și cel care i-a uneltit pieirea la Istanbul.
Ajunsese să-l urască de moarte. Nimeni nu știe cu adevărat de ce, pentru că îi fusese ca un tată.

2.Proiectul lui Brâncoveanu

Când l-au urcat pe tronul Valahiei, în anul 1688, după moartea subită și suspectă a fratelui lor, Șerban, unchii săi nu bănuiau că nepotul lor își va lua în serios rolul de domn … valah, adică român, mai ales că, cu greu îl convinseseră să primească domnia.

Văzând, însă, câțiva ani mai târziu, că planul lui era să întemeieze o nouă dinastie valahă, a Brâncovenilor, aceștia s-au înspăimântat. Au încercat să-l dea pe mâna sultanului și a apropiaților lui, acuzându-l de trădarea intereselor Sublimei Porți.

N-au reușit. Deși în anul 1703 domnitorul a fost chemat la Adrianopol să dea socoteală, s-a întors de acolo teafăr, nevătămat și, mai ales, reconfirmat pe tron.
(Cine îi erau delatorii n-a aflat decât mult mai târziu, adică atunci când deja era prea târziu, în 1714).

Îngrijorat totuși, a început după „episodul Adrianopol” să se grăbească.

A început să-și pregătească fii cei mari pentru domnie. Pe Ștefan, de pildă, l-a exersat în arta guvernării. „L-a rugat” să-i traducă în neogreacă (limba folosită în familie) din greaca veche Viețile Paralele ale lui Plutarh (o enciclopedie a marilor oameni politici ai Antichității) , unde avea să găsească destule modele de urmat.

A făcut imposibilul ca să mențină pacea în țară, într-o vreme în care toți vecinii Moldovei și ai Țării Românești erau în război cu turcii.

A început să-și transforme țara într-o adevărată putere economică.

A exploatat aurul și argintul ca nimeni altul. I se spunea Altîn-Bey, Prințul Aurului. Pungile sale cu galbeni cumpărau pacea de la turci și întrețineau Scaunele Patriarhale din Orient.
A construit palate, conace și mănăstiri. Cel mai strălucit palat este cel de la Mogoșoaia, ridicat în așa-numitul stil care-i poartă numele, brâncovenesc, inspirat din arhitectura renascentistă. Se știe că palatul este reședința, prin excelență, a unui rege.

Iar cea mai vestită ctitorie este mănăstirea de la Hurezi, ce urma a adăposti mormintele familiei. Așadar, o necropolă regală.

Dorea să dea o replică subtilă Islamului, ce pătrunsese în Balcani.

A avut o a doua capitală (de rezervă/de retragere) la Târgoviște, un important centru comercial, cum o arată și numele-i format pe târg (în româna veche slavismul târgoviște însemna loc întins de târg).

A cumpărat moșii și a construit case și mănăstiri în Transilvania (nu doar ca locuri de refugiu, cum susțineau delatorii săi, ci ca locuri de iradiere a românității și a ortodoxiei). Un exemplu este marea mănăstire de la Sâmbăta de Sus.

A bătut o monedă „grea”, adică foarte puternică, de aur. Piese din prima serie avea de gând să dăruiască oaspeților de la nunta fiului său Radu cu fiica lui Antioh Cantemir, chiar în 1714, când intra în cel de-al 60 an de viață.

Voia s-o acrediteze și s-o lanseze într-un moment în care înalții invitați (nunta primise „binecuvântările” Sultanului Ahmed al III-lea) din toată lumea sud-est europeană și levantină puteau fi impresionați în cel mai înalt grad. Știa ce important este pentru o țară să posede o monedă de aur.

Moneda sa forte arăta așa:

3.Academia și tipografia lui Brâncoveanu

Brâncoveanu a moștenit de la unchiul său Șerban Vodă o capitală în curs de europenizare.
O capitală cu o Universitate în stadiu embrionar și o tipografie.

Academia lui Brâncoveanu

Brâncoveanu a mutat în 1707 la mănăstirea Sf. Sava din București fosta „Școală de slovenie” a lui Șerban Cantacuzino, devenită în 1646 „schola graeca et latina” și a ridicat-o la rangul de Academie Domnească.

Se preda în greacă: Aristotel. Se țineau seminarii de traducere a discursurilor marilor oratori greci, Demostene și Isocrate. Se traduceau și se comentau textele lui Tucidide (inventatorul grec al istoriei politice), ale lui Plutarh, ale tragicilor Sofocle și Euripide, ale lui Pindar, Pitagora, Platon, și, nu în ultimul rând, epopeile lui Homer.

Se preda, de asemenea, astrologia/astronomia, acustica, matematica (pitagoreică), medicina (hipocratică) și fiecare zi de curs se încheia cu traducerea și comentarea câte unui pasaj din Evanghelii și din Faptele Apostolilor. Pe lângă greaca veche (elină) și neogreacă, limba maternă a profesorilor, a Cantacuzinilor și a intelectualilor, se traduceau texte și din latină și din slavonă.

Academia lui Brâncoveanu întrecea celebra Școală Patriarhală din Constantinopol/ Istanbul, ce decăzuse odată cu orașul și odată cu întreaga civilizație bizantină.

În 1713, de pildă, la Academia Domnească din București erau înregistrați 200 de spudei (studenți,de la σπουδαίος,în gr.:râvnitor,silitor,studios). Studenți care erau bursierii Domnitorului și care, pe lângă bursă primeau masă și casă, cărți, slujbe și posibilitatea de a-și vedea tipărite propriile scrieri sau traduceri.

Tipografia lui Brâncoveanu

De fapt, erau cinci tipografii: câte una la câte o ctitorie brâncovenească sau cantacuzină. La București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic.

De numele celei din București, instalată la Mitropolie, se leagă tipărirea Bibliei, numită a lui Șerban Cantacuzino, pentru că el comandase traducerea.
(Brâncoveanu a fost numit de unchiul său Șerban Vodă ispravnic (șef de proiect) al tipăririi Bibliei, între 1687 și 1688).

Această primă traducere completă, în românește, a Vechiului și a Noului Testament realizată de logofeții Radu Greceanu (cronicarul oficial al lui Brâncoveanu) și fratele său, Șerban, era cerută de realitatea din bisericile muntene: ținerea liturghiei în românește (și nu în slavonă sau în greacă, ca până atunci) și formarea unei prime generații de preoți slujitori exclusiv în românește.

A fost un moment de grație în istoria limbii și literelor românești.

4.Brâncoveanu și modelul lui Constantin cel Mare

În foarte multe prefețe ale cărților tipărite în tipografiile și pe banii lui, Vodă Brâncoveanu era numit Constantin cel Mare.

Desigur, primul împărat creștin și primul protector al religiei lui Cristos, întemeietorul Bizanțului, era un model pentru domnul valah, care a fost un foarte generos ocrotitor al Ortodoxiei.

O arată daniile către mănăstirile Athos-ului, către mănăstirile rămase fără monahi și sărăcite din Grecia, Bulgaria și fosta Iugoslavie, către comunitățile și Patriarhiile din Constantinopol (Ecumenică), din Ierusalim, Damasc și Alexandria - comunitățile creștine defavorizate, pe care nu le mai putea ajuta Patriarhia Ecumenică.

Sau către Biserica Sf. Nicolae din Galatasarayi din Constantinopol, rezidită după incendiul din 1697, către Mănăstirile: Panaghia (Maica Domnului) de la Vlah Saray, tot în Constantinopol, și Panaghia (Maica Domnului) Sumela din Trapezunt, în 1694.

O arată faptul că patriarhii Bisericilor Orientale făceau lungi sejururi în Valahia, ca oaspeți de seamă ai Domnului.

Daniile brâncovenești erau foarte generoase și constau în: sume mari de bani, mâncare, cărți, manuscrise, veșminte, vase de cult/odoare sau broderii și acoperăminte foarte scumpe pentru biserică.

Cărți cu textele liturghiei și ale slujbelor, ceasloave, psaltiri și minee traduse în arabă, chiar și tipografia de la mănăstirea Snagov, le-a trimis comunităților creștine din Siria, într- vreme în care cărțile erau scumpe și rare.

Tiparnița lui Brâncoveanu, de pildă, a rămas vestită și pentru că a fost tiparnița cu cea mai lungă activitate din lumea arabă.

A funcționat mai întâi la Alep (1706-1711) și apoi lângă Beirut, până în 1899, timp în care a tipărit în total 76 de titluri în diferite tiraje.

Se știe că, încă de pe când funcționa la Snagov, scotea ceasloave și psaltiri în arabă.

Se pare că cea mai recunoscătoare i-a fost domnitorului valah mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. În sala ei de primire se află o pictură, ulei pe pânză, a unui anonim, care-l înfățișează pe Brâncoveanu la 42 de ani (în anul 1699).

Este posibil ca pictura să fi ajuns acolo adusă de unul din ultimii stareți sinaiți ai metoacelor (biserici închinate mănăstirii Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai) din Țara Românească, odată cu alte odoare, în ajunul secularizării din 1863 (V. Cândea).

Portretul este foarte sugestiv: voievodul apare purtând o scufie de călugăr, iar coroana i „se odihnește” pe masă… la îndemână. În casa Domnului el nu mai era domn ci… supusul Domnului.

Coroana depusă pe o masă simplă (un simbol al euharistiei) vrea să arate că domnul țării își „depune” slava lumească pe masa unde se prefac Sfintele Daruri, deci acolo unde se poate împărtăși de slava lui Dumnezeu.

5.Martiriul lui Brâncoveanu povestit de Anton-Maria del Chiaro

Deși se spune că model în viață i-a fost Constantin cel Mare, totuși, modelul în moarte i-a fost însuși Cristos. De altfel era preocupat de „urmarea lui Cristos”. O arată faptul că a dorit să i se traducă din latină în neogreacă celebra scriere medievală, care a tulburat întreaga Europă Apuseană, atribuită lui Thomas a Kempis, Imitatio Cristi.

Povestea martiriului lui Brâncoveanu și a fiilor (urmașilor/succesorilor) săi, adică a stârpirii întregului neam brâncovenesc,se află în Memoriile secretarului său particular, florentinul Anton-Maria del Chiaro, publicate la Veneția, în 1718, sub titlul: Istoria delle Moderne Rivoluzioni della Valachia (lucrare cunoscută mai simplu ca „Revoluțiile Valahiei”).

Del Chiaro a lucrat în cancelaria domnească patru ani, până în 1714, și era, se pare, un intim al familiei Brâncoveanu. Fusese racolat, poate, de „Secret Intelligence Service”-ul venețian, având în vedere că la Monetăria Veneției (Zecca di Venezia) se afla depusă o parte însemnată din averea brâncovenilor.

Este posibil ca Banca să-l fi trimis „sub acoperire” ca să se convingă de puterea financiară a casei Brâncoveanu.

Lui îi datorăm o descriere credibilă a sfârșitul domnitorului și al prinților, descriere ce merită citită. Mai ales că răzbate din felul lui de a scrie o compasiune și o solidaritate profundă.

Am redat textul tradus de S. Cris-Cristian, cu ușoare îmbunătățiri.

„Marele Vizir (…) luase toate măsurile ca cel însărcinat cu detronarea, capugiul, să ajungă la Bucureşti în Săptămâna Sfântă, când creştinii sunt ocupaţi cu slujbele bisericeşti. Cu toată tăinuirea Marelui Vizir, un grec, prieten al lui Brâncoveanu, află de cele puse la cale, şi iată cum: un turc din familia caimacamului din Constantinopol îmbolnăvindu-se, fu vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de noutăţile zilei, secretarul împărtăşeşte bolnavului, între altele, că Vlah-beiul (Principele Valahiei) a fost declarat rebel, şi în scurt timp va fi adus la Constantinopol cu familia sa, iar imensele sale avuţii vor fi depuse în tezaurul Sultanului.

Doctorul se prefăcu a nu băga în seamă convorbirea dintre turci, şi prepara un medicament pentru bolnav. Ieşind, găsi pe celălalt grec, amicul său, căruia îi împărtăşi tot ce auzise, conjurându-l a nu-i destăinui numele. Acesta scrise în toată graba lui Brâncoveanu, informându-l de toate cele puse la cale, pentru a lua măsurile necesare, situaţia sa fiind foarte gravă.

Principele citise scrisoarea în prezenţa câtorva miniştri şi le ceru părerea dacă scrisoarea trebuie luată ca atare. Unii dintre aceşti miniştri… răspunseră: „Alteţă, Paștele e aproape. Grecul neavând bani de sărbători, s-a servit de acest pretext ipocrit, ca să stoarcă bani. Atunci Principele, aruncând scrisoarea cu dispreţ, zise: ducă-se dracului acest cobitor de veşti rele ! Dacă n-a găsit decât un astfel de pretext, nu va căpăta nici un ban.

Principele avea motiv să nu dea crezare ştirii, mai ales că nu primise confirmarea ei de la agenţii săi din Constantinopol. Grecul scrise din nou Principelui, dar fără folos.

În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care, în agonie, chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care smuceau de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi l-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor.

Era în ziua de marţi, Marțea din Săptămâna Mare, 4 Aprilie, a anului 1714… când ajunse în Bucureşti capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor. Acesta îi trimise, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebându-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă. Turcul răspunse cu fineţe că nu are nici o afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă.

A doua zi, miercuri, obișnuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţe unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăii şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supună voinţei divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătase neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat.

Bietul Principe, surprins (…) şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

Fură chemaţi în grabă principalii boieri şi Mitropolitul şi în prezenţa lor fu citit firmanul, în virtutea căruia Voevodul Constantin Brâncoveanu e declarat cu toată familia sa hain, adică rebel, şi deci detronat.

Am văzut eu însumi şase din slujitorii care nu lăsau pe nimeni să pătrundă în sală, ca să nu comunice cu bietul Brâncoveanu, şi nu plecară de la uşă până ce acesta nu fu dat în paza boierilor care aveau ordin straşnic din partea Sultanului, ca prin semnătură cu sigiliul lor, să se declare răspunzători, cu viaţa şi averea, de fuga lui Brâncoveanu. În urma acestor precauţiuni, capugiul porni să sigileze vistieria şi apoi tezaurul privat al Principelui, adică Cămara.

Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică şi speranţe. Îşi aminti de scrisoarea amicului său din Constantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat.

A doua zi, Vinerea Mare, la ora 9 seara, Principele Brâncoveanu cu cei 4 fii fură duşi la Constantinopol către o moarte fără milă. Nu putuse obţine amânarea plecării până după sărbători. Inamicii săi sugerară imbrohorului (trimisul Sultanului însărcinat cu mazilirea sau cu înscăunarea -n.n.) pericolul unei astfel de amânări prin sosirea nemţilor, care l-ar fi putut elibera. Principele Ştefan îl conduse cu capul gol până la trăsură. La scoborârea scării din Curte, Brâncoveanu îi adresă următoarele cuvinte: Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă, însă, sunt rodul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.

După aproape trei săptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi Brâncoveanu cu toată familia sa, şi în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri", (Yedi Kule - n.n.) într-un loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fură închise într-un loc mai înalt şi mai luminos.
Imbrohorul deschise la Bucureşti tezaurul privat al lui Brâncoveanu sigilat de capugiu, şi făcu inventarul bogăţiilor găsite: bani, bijuterii de mare valoare, vestminte superbe, în mare parte căptuşite cu sobol, şi alte blănuri de preţ aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele şi toate ale casei fură vândute la mezat de către turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat.

În dezastrul lor Principesele rămase izolate găsiră un mare ajutor în asistenţa doctorului Gheorghe Trapezundul, un fost bursier al părintelui lor, care-l întreţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale. Acesta, punându-și viața în pericol, îşi arătă recunoştinţa faţă de familia binefăcătorului său, iar la întoarcerea în ţară din exil, Doamna lui Brâncoveanu îi încredinţă misiunea de a pleca la Viena şi Veneţia, unde devine agentul ei pentru afacerile private.

Terminându-şi misiunea, turcul se înapoie la Constantinopol, ducând cu sine bogăţiile confiscate care uluiseră pe Sultan, şi-i aţâţară și mai mult pofta de a le poseda.

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, duminică în 26 August, Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa Sultanului, care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voevod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul.

Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne salvăm sufletele şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu (sfetnicul domnului-n.n.), apoi prinţişorul cel mic, Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, (cel care urma, să facă nunta cu fiica lui Antioh Cantemir, după învoirea Vizirului), după care fură decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voevod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie, Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înșiși turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea trupurilor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halki, nu departe de Constantinopol.”

***

Osemintele domnitorului au fost aduse în mare secret în țară și îngropate în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, ctitoria sa din București. Au fost descoperite abia în 1932 și reînhumate cum se cuvine în 1934.

Ce au devenit uneltitorii ? „… cei doi unchi ai săi, Constantin şi Mihai, fraţii lui Şerban Cantacuzino, fură spânzuraţi în anul 1716, unul la Constantinopol şi celălalt la Adrianopol…” / Del Chiaro.

Domnitorii fanarioți (din Fanar, Constantinopol) trimiși de Poartă în Muntenia după această curmare bruscă și tragică a „proiectului valah” al lui Brâncoveanu nu i-au continuat opera, dimpotrivă. Aceasta pentru că nu se considerau și nici nu erau domnitori, ci doar simpli arendași ai unei mari și prospere moșii.

LUCRĂRI CONSULTATE

Constantin Brâncoveanu (lucrare colectivă) Ed. Academiei R.S.R., Inst. de Istorie N. Iorga, București, 1989
Civilizația românilor între medieval și modern (vol.II), R. Teodorescu, Ed. Meridiane, Buc. 1987
Website-ul: Institutul de Memorie Culturală – 2003 „Revoluțiile Valahiei” de Anton-Maria del Chiaro (Textul reeditat de N. Iorga, trad. de S. Cris-Cristian,Iași, Viața Românească, 1929).