Amor - Dragoste - Iubire

Cele trei rădăcini/protocuvinte din care s-au născut însemnau: a fi mamă, a ţine şi a dori.

Amor se trage din protocuvântul ma-ma. Dragoste, în cel mai vechi sens al său, înseamnă puterea care „ţine” lumea, iar iubire s-a născut din rădăcina prin excelenţă a dorinţei şi a plăcerii.

Amor şi cântecul mamei

Amo şi amor (= iubesc, iubire în latină) provin, la origine, din primul „cuvânt” pe care îl rostesc bebeluşii când încep să vorbească: am.

Am a devenit, cu timpul, în limba celor mai vechi strămoşi ai noştri, indo-europenii: amma şi ami, adică „mama” şi „mami”.

Filologii cred că amma a fost, la început, un „cântec de leagăn” pe care „mami” îl îngâna în timp ce-şi legăna şi îşi … îngâna, a alint, bebeluşul ce gângurea întruna ma-ma.

Pe amo, amare şi amor le-au moştenit şi „înmulţit” numai „surorile” românei: fr.: aimer, amour, tomber amoureux (amoureuse); it.: amare, amore, innamorarsi şi span.: amar, amor, enamorarse. În româneşte, cuvintele: amoros, amorez, a se înamora şi a se amoreza sunt franţuzisme, cel mai probabil, din limbajul vodevilurilor, iar amor, amoruri (amur, amururi) este un latinism. Toate sunt ironice, uşor depreciative şi fac parte din vocabularul colocvial. Cât despre: amic/inamic, amiciţie, amabil, amant şi amator (iubitor de, pasionat de…, cu alunecare de sens spre diletant/neprofesionist) sunt introduse în română, din latină şi franceză, în epoca modernă, de intelectualii noştri francofoni şi latinişti. Dar, dacă pe amor nu l-am moştenit, ci l-am „împrumutat” din latină, i-am moştenit pe mama şi pe tata. Din mamma şi tata. Există un citat din Varro (la lexicograful latin din sec. III/IV d.H. Nonius Marcellus) care spune: „…cum cibum ac potionem, buas ac papas vocent, matrem mammam, patrem tatam”. Adică, aşa cum (copiii mici) spun la mâncare şi băutură papa şi apa, tot aşa, în loc de mamă şi tată spun mama şi tata”.

Nu ştim de ce amor şi amare n-au supravieţuit în română. Poate erau prea scurte ? Unii filologi aşa cred. Oricum, trebuie că o vreme au fost folosite. Până când le-au înlocuit dragoste şi a iubi, iubire din limba slavilor aşezaţi prin aceste părţi.

Dragostea – puterea care „ţine” lumea şi lucru de mult preț

Tot indo-europenii spuneau dher- când voiau să arate că:
- un lucru era bine fixat, solid, zdravăn, stabil, bine întemeiat, neclintit sau
- un lucru care se/te ține bine, de care te ții bine sau pe care îl ții cât de bine poți şi căruia nu vrei să-i mai dai drumul … cu nici un preț, pentru că … este de preț.

Folosit ca verb, dher- însemna, printre altele, şi „a ține la cineva/ceva”, a prețui, a considera, a respecta.

Vechii slavi spuneau dragu (format din acest dher- şi un posibil sufix -go-) despre o persoană sau un lucru la care țineau foarte mult. Astfel a ajuns să însemne: scump, prețios, neprețuit şi… drag, iubit. Era şi un mod afectuos de adresare, ca „tesoro” - „comoara mea” din italiană.

Din dragu l-au format pe dragosti, un lucru prețios sau care costă mult.

De la ei le avem şi noi, cu deosebirea că, în timp ce în toate limbile slave dragosti era şi mai este doar: un lucru scump, prețios, de mare valoare, un odor neprețuit sau scumpete şi lux, în româneşte el are numai sensul de … dragoste !

Adică ceea ce strămoşii noştri, protoromânii, credeau a fi… lucrul de (cel mai mare) preț, de fapt, neprețuit.

Tot de la vechii slavi îl avem pe dârz, din dârzu = îndrăzneț, curajos, temerar, ferm, neclintit.

Pentru cei ce gustă voluptățile etimologiei, să spunem că: 1. dragu este rudă cu dear din engleză: prețios, valoros, scump, iubit, îndrăgit şi… costisitor… 2. din acelaşi radical al temeiniciei s-a născut în latină firmus (ferme, în fr. şi, de aici, ferm în română) 3. în greacă din el s-au format două cuvinte care merită pomenite: - tronul (din thronos/θρόνος) - scaunul solid, înalt şi de neclintit, însemn al puterii politice şi religioase (a se vedea tronul Pithiei sau tronul patriarhal). - religia (thriskia/θρησκεία) adică regulile de cinstire a divinității, stabilite şi fixate odată pentru totdeauna, reguli ce trebuiesc ținute cu fermitate.

Concluzia acestei „călătorii” la „izvoarele” dragostei este copleşitoare.

În primul rând se desprinde ideea că dragostea, aşa cum o cunoaşteau şi cei vechi şi aşa cum o cunoaştem şi azi, este o putere „atotțiitoare”, puterea prin care Divinitatea/Atotțiitorul „ține” lumea, o men-ține, adică o ține în mâini.

A menține vine în română din fr. maintenir, care, la rându-i, provine dintr-un compus al lui teneo din latina populară: manu-teneo (din manus, mână, şi teneo, a ține).

În al doilea rând, rădăcina din care se trage ne arată că dragostea este puterea pe care se întemeiază orice, puterea prin care orice lucru devine statornic, stabil, solid, ferm, de neclintit şi de nestrămutat şi puterea prin care se ține, se susține şi se menține oriunde şi oricând.

În al treilea rând, dragu şi dragosti din slavă, să zicem „faptul de a fi neprețuit” arată limpede că ea este unul dintre, dacă nu chiar… cel mai prețios lucru din lume.
Și, nu numai atât. Rudele-i din greacă, tronul şi religia, ne descoperă adevărata-i menire: aceea de a domni/stăpâni pretutindeni şi… de a ne îndumnezei.

Nu întâmplător scria Apostolul Pavel în prima sa scrisoare adresată locuitorilor Corintului (Grecia) că … „dragostea nu cade niciodată”.

De altfel, acest text, pe care îl redăm în întregime, este mult mai mult decât un elogiu al dragostei, este o „rețetă” de urmat pentru cei ce doresc să dobândească cunoaşterea deplină şi iluminarea.

1. „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea.Iar mai mare dintre acestea este dragostea”./I Corinteni 13

Și, iarăşi, nu întâmplător, Apostolul Ioan scria în prima sa scrisoare, cap. 4, vers.16 cel mai mare şi simplu adevăr ce s-a spus vreodată în toată istoria umanității, anume că:
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”.

În ambele texte, cuvântul tradus în română prin dragoste şi prin iubire este, în originalul grecesc, unul singur: agapi (αγάπη, dragoste/iubire a sufletului şi a minții, iubire înaltă sau dumnezeiască).

Franceza şi italiana l-au moştenit pe carus (drag, scump, la propriu şi la figurat în latină): fr. cher sau chéri (iubitule !); it. caro; sp. cariño (dragoste, afecțiune, tandrețe, de la lat. caro, carere, a îndrăgi). Spaniola l-a păstrat pentru „drag” pe querido (de la quiero, querer, a iubi, din lat. quaero, a cere, a căuta, a dori). Originea lui carus este rădăcina dorinței din indo-europeană : ka- = a dori, a-i plăcea.

Câteva din puterile fermecate ale dragostei ne sunt descoperite în romanul lui Tristan şi al Isoldei.

Acolo se vorbeşte de o licoare a îndrăgostiților ce-i face pe „cei ce o sorb împreună” să „se iubească pururi, cu întreaga lor simțire, cu întreaga lor făptură şi din suflet, fără cumpăt… şi pe viață şi pe moarte” (trad. R. Vulpescu).

De fapt, licoarea, spun inițiații, nu-i decât un simbol, pentru că dragostea e un dar dumnezeiesc pe care-l primesc doar cei ce oglindesc în ei modelul lor divin.

Tristan şi Isolda înainte de a bea din cupa cu poțiunea fermecată
John Duncan, City of Edinburgh Museums

Iubirea – chemarea tainică a simțurilor

Iubire din româneşte este rudă cu love din engleză şi cu Liebe din germană. Am primit-o tot de la slavi (liubi, iubire şi liubiti, a iubi, în slava comună).

S-a născut din rădăcina, foarte productivă în indo-europeană, leubh- = a-i plăcea, a iubi, a dori/a voi. În treacăt fie spus, în aromână iubire se spune vreari.

E rudă cu latinescul libido, dorință, poftă (v. faimosul libido freudian).

Deşi e un sinonim perfect pentru dragoste, iubirea e mai „ataşată” de… dorință şi de plăcere (străvechile ei semnificații).

Unul din textele fascinante despre iubire ne-a rămas de la magistrul Abélard, a cărui carismă a făcut să strălucească, între 1114 şi 1117, Școala de la Notre-Dame.

Îl găsiți în confesiunea-i (Istoria nenorocirilor mele), în care povesteşte, printre altele, şi cum a început iubirea (celebră şi tragică totodată) dintre el şi Héloïse, tânăra-i elevă, în timpul lecțiilor lor de filosofie:

„Pe scurt, la început ne-a unit acelaşi acoperiş, apoi sufletele noastre s-au unit şi au devenit una. Și aşa, sub pretextul lecțiilor, ne dedicam întru totul iubirii, iar studiul textelor ne oferea ocazia pentru retragerile noastre tainice, pe care iubirea le dorea. Cărțile erau deschise, dar, pe buze ne veneau mai multe cuvinte de iubire decât despre ce citeam; erau mai multe săruturile decât sentințele filosofilor. Mâinile mi se întorceau mai mult la sânii ei decât la cărți. Amorul ne întorcea privirile înapoi, spre sine, mai des decât izbutea lectura să ni le îndrepte spre scripturi. Ca să alungăm orice urmă de bănuială, mergeam uneori până acolo încât s-o lovesc: dar loviturile le dădea iubirea şi nu disperarea, tandrețea şi nu mânia şi erau mai dulci decât cel mai dulce balsam. Ce să-ți mai spun ? Însetați de dragoste, nu ne-am oprit de la niciunul din delicii şi, dacă amorul ar mai fi născocit vreunul, nemaiştiut, l-am fi încercat şi pe acela. Cu cât mai puțin încercasem vreo desfătare, cu atât mai dornici eram s-o încercăm iar şi iar, fără să ne săturăm vreodată. Și, pe măsură ce această voluptate punea tot mai mult stăpânire pe mine, nu mai eram în stare nici să mă dedic filosofiei, nici să mă ocup de şcoală şi să predau.

Îmi era nespus de greu să merg sau să stau acolo”. (trad. din latină, Z. Luca)/ Fragment din Istoria nenorocirilor mele (Historia calamitatum mearum), într-o scrisoare adresată unui prieten (1131–1132).

Foto: Abélard şi Héloïse

Iubirea lor, din păcate,n-a avut un destin fericit. A continuat să trăiască doar în scrisorile pe care şi le trimiteau din mănăstirea unde se călugăriseră.

Poate comiseseră un hybris, depăşiseră măsura. Îşi trăiseră deliciile amoroase … cu nesaţ!

Totuşi, ea nu s-a stins niciodată, dimpotrivă, a supraviețuit 900 de ani. Cu toate că au trăit despărțiți tot restul vieții, fiecare în chilia sa, fiecare în mănăstirea sa, i-au unit pentru totdeauna mai ales două lucruri: tandrețea şi solidaritatea.

Tandrețe înseamnă tot ce însemna în latină adjectivul tener (care a dat în română tânăr): delicat, gingaş, fragil, tânăr, fraged, proaspăt. Solidar şi solidaritate derivă dintr-o formulă obişnuită în dreptul roman: a plăti in solidum, adică toți pentru/ca unul. Strămoşul lui solidus este radicalul indo-european al „întregului”: solo- = tot, întreg/ integru, dintr-o bucată, intact, teafăr şi nevătămat, complet, împlinit, total. Iar rudele lui din latină sunt: salus (= sănătate, salvare, mântuire), salvus (sănătos) şi saluber, salubris (salubru, bun şi folositor). Aşadar, judecând după vibrațiile subtile pe care le aduc dragostei/iubirii sensurile lui solidus (păstrate în cuvântul solidar), dragostea/iubirea, însoțită de solidaritate, îi face pe cei ce se iubesc să fie una. Un întreg. Este aceea iubire totală care face ca cei ce formează o pereche să se simtă întregi, nedespărțiți, compleți, împliniți, mântuiți şi desăvârşiți.

Ce alte fețe al iubirii mai există ?

Αfecțiunea (affectio, din afficere în lat.) - faptul că ceva sau cineva te atinge într-un fel anume, profund, îți „face” ceva.

Ataşamentul, care înseamnă ο legătură puternică.
Simpatia (în gr. sympathia, συμπάθεια), care înseamnă să simți ce simte celălalt.

Dorul (din dolus, durere în latina populară), adică durerea adâncă de a nu fi cu celălalt şi dorința neînvinsă de reîntregire.
(În treacăt fie spus, în româneşte, dor l-a dat pe a dori, din care s-a născut dorință.)

Etimologic vorbind, dragostea vine din rădăcina puterii şi este, ca şi modelul ei, Atotțiitorul, cea care le ține pe toate. Iubirea este bucurie şi plăcere, iar amorul, desfătarea desfătărilor şi dezmierdarea dezmierdărilor, pentru că aminteşte de atotdesfătătoarele mângâieri ale… mamei.

Tot în treacăt fie spus, în româneşte dezmierdare vine din dis-merdare (curățarea bebeluşului de merda, murdărie, în latina populară).

În timp ce celelalte limbi romanice au păstrat şi folosesc ca pe o înjurătură numele acestei murdării: fr. merde; it. merda; sp. mierda; port. merda, în română s-a păstrat numai de-merdarea, să zicem aşa.

Se pare că numai pentru strămoşii noştri acest gest delicat al mamei de a-şi curăța pruncul de murdăria lăsată în scutec a fost simțită ca o atingere plină de iubire, o mângâiere.

Lucrări consultate

Indogermanisches Wörterbuch, Gerhard Köbler
Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Julius Pokorny
Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane, Éléments slaves, magyars, turcs, grec-moderne, et albanais, A. de Cihac, Francfort s/M, 1898
Dictionnaire russe-français ou dictionnaire étymologique de la langue russe, S. Petersburg, Charles-Philippe Reiff (1836)
Web-site-ul:Traductions de textes Abélard, Héloïse et autres
Tristan şi Isolda, Frumoasa cu părul de aur, trad şi prez. Romulus Vulpescu, Secolul 20/4, 1970, pag. 27